De altfel, americanii par să ridice şi ei tonul. După câteva săptămâni de la începerea prevăzută a Conferinţei de la Paris, ei îşi înmulţesc declaraţiile foarte ferme pe tema: „La urma urmei, dacă statutul Berlinului este realmente anormal, cine e de vină, dacă nu regimul est-german?" Ei insistă asupra faptului că la Paris nu poate fi vorba, în cel mai bun caz, decât de găsirea unui mijloc de-a reduce tensiunile din Berlinul de Vest în jurul acestuia, şi nu de renunţarea occidentalilor la drepturile şi datoriile lor faţă de berlinezi. De această revenire a Casei Albe şi a Departamentului de Stat cu siguranţă că nu e străină campania prezidenţială americană... Ea va interveni de altfel prea târziu pentru a împiedica victoria democratului John Kennedy asupra adversarului său republican Richard Nixon, în noiembrie 1960.
între timp însă, americanii vor face o greşeală formidabilă, care va submina Conferinţa de la Paris, înainte chiar ca ea să fi început, şi va răspândi consternarea în întreg Berlinul de Vest. Pe 1 mai, sovieticii doboară un avion-spion al USAF deasupra teritoriului lor; pilotul, Gary Powers, care s-a putut catapulta, e făcut prizonier, ceea ce Hruşciov are mare grijă să nu precizeze iniţial. Pentagonul neagă categoric, şi atunci Kremlinul, scoţându-1 la iveală pe pilotul captiv, poate aduce în faţa întregii lumi dovezi de spionaj şi de minciună din partea unei administraţii americane mai mult decât stânjenită de afacerea respectivă. Preşedintele Eisenhower este obligat să-şi asume responsabilitatea operaţiunii, dar refuză,pe 16 mai, la Paris, să se scuze public faţă de Nikita Hruşciov, drept pentru care conferinţa nu va mai avea loc. Pe drumul de întoarcere, acesta din urmă se opreşte în Berlinul de Est şi anunţă încheierea unui tratat de pace exclusiv cu RDG, fără a exclude totuşi, spre surpriza generală, posibilitatea ca o nouă conferinţă să aibă loc ulterior (poate după alegerile americane, poate şi în ipoteza în care frontul occidental, vădit fisurat, şi-ar manifesta şi mai mult relativa sa dezbinare în chestiunea Berlinului).
Această semiconcesie nu împiedică degradarea continuă, începând din vara anului 1960, a sorţii Berlinului de Vest. Lista limitărilor, vexaţiunilor şi hărţuielilor de tot felul impuse treptat mijloacelor de deservire a oraşului occidental provenind din RFG, dar şi din Berlinul de Est, ar depăşi orice proporţii. Fapt foarte semnificativ, întrucâtva ca şi în problema acreditării militarilor aliaţi, guvernul est-german e cel care, oficial, ia din ce în ce mai mult în mână lucrurile care până atunci erau de competenţa autorităţilor sovietice sau a primăriei Berlinului de Est. E drept că Bonnul, printr-o stângăcie involuntară, sprijină acest demers, acuzând direct RDG, în loc să se ia de ocupantul sovietic sau de municipalitatea est-berlineză, cărora în acest fel pare că li se ratifică în RFG pierderea funcţiilor.
Aşa se va întâmpla cu precădere atunci când guvernul Adenauer îşi anunţă intenţia de-a nu reînnoi acordul comercial care urmează să expire pe 31 decembrie 1960.
