Astfel, am stat un răstimp. Nu se auzea nimic în afara bolboroselii muzicale a apei clocotite, deasupra cărbunilor încinşi.
în sfârşit, maestrul s-a ridicat şi mi-a făcut semn să-1 urmez. Maestrul m-a pus să iau un beţigaş anti-ţânţari, lung şi subţire ca o andrea, şi să-1 înfig în nisip, în faţa discului ţintei, fără a aprinde, însă, lumina în standul ţintei. Era atât de întuneric, încât nu puteam observa nici măcar contururile acesteia şi, dacă licărul minuscul al beţigaşu-lui împotriva ţânţarilor nu şi-ar fi trădat prezenţa, aş fi reuşit, eventual, să bănuiesc locul în care se găsea ţinta, fără însă a o distinge exact.
Maestrul „dansă" ceremonia. Prima lui săgeată porni din lumina strălucitoare, în întunericul profund al nopţii. După zgomotul impactului, mi-am dat seama că nimerise ţinta. A doua săgeată nimeri şi ea ţinta.
Când am aprins lumina în standul ţintei, am descoperit, spre uluirea mea, că prima săgeată era înfiptă în centrul cercului negru al ţintei, în timp ce a doua spărsese coada primei săgeţi şi îi despicase un pic chiar şi tija, înainte de a se înfige lângă ea, în mijlocul ţintei. N-am îndrăznit să extrag săgeţile una câte una, ci le-am adus cu ţintă cu tot. Maestrul le-a examinat cu atenţie. „Prima lovitură", a zis el apoi, „n-a fost cine ştie ce operă artistică veţi spune, că doar sunt atât de familiarizat cu standul ţintei mele, de decenii deja, aşa că ar trebui să ştiu chiar şi în cel mai adânc întuneric unde se găseşte ţinta. Se prea poate şi nici n-aş vrea să găsesc scuze. Dar de a doua săgeată, care a nimerit-o pe prima - ce părere aveţi despre ea? Eu ştiu, în orice caz, că nu „eu" am fost cel căruia i se datorează meritul acestei lovituri.
Acel Ceva a tras şi a nimerit. Să ne înclinăm în faţa ţintei, ca în faţa lui Buddha!" Cu cele două săgeţi ale salş, evident că maestrul mă nimerise şi pe mine.
De parcă m-aş fi transformat peste noapte, n-am mai căzut în ispita de a mă sinchisi de săgeţile mele şi de ceea ce se întâmpla cu ele. Maestrul m-a întărit şi mai mult în această atitudine, mai ales prin aceea că nu se uita niciodată spre ţintă, ci pentru că-şi păstra privirea aţintită asupra arcaşului, de parcă ar fi putut citi, cu cea mai mare certitudine, de pe chipul acestuia, cum reuşise lovitura.
Atunci când l-am întrebat, a şi recunoscut fără ezitare acest lucru şi nu mi-a rămas decât să constat, iar şi iar, că siguranţa cu care îşi nimerea aprecierile asupra loviturilor de săgeată, nu era cu nimic mai prejos de siguranţa cu care săgeţile sale nimereau ţinta.
Astfel, fiind el însuşi era adâncit în cea mai profundă concentrare, maestrul îşi transfera spiritul artei sale asupra elevilor, iar eu nu mă sfiesc să confirm din propria mea experienţă, de care m-am îndoit destul de mult, că poveştile despre comunicarea nemijlocită nu sunt doar o figură de stil, ci un fenomen de o realitate palpabilă.
în aceeaşi perioadă, maestrul ne-a mai acordat încă un fel de sprijin, pe care el îl numea tot transfer spiritual nemijlocit. Atunci când continuam să trag prost un timp mai îndelungat, venea el şi trăgea de câteva ori cu arcul meu. Ameliorarea era surprinzătoare; se părea că arcul se lasă întins altfel decât mai înainte, de parcă devenea mai docil, mai înţelegător. Nu numai mie mi se întâmpla aşa. Chiar şi elevii lui cei mai vechi şi mai experimentaţi, bărbaţi de profesii diferite, considerau acest lucru ca pe o certitudine şi se mirau că eu puneam întrebări, ca unul care voia să meargă la sigur.
