Vechiul oras imperial

Trebuie sa recunosc ca nu auzisem de Kawabata…Cartea mi-a facut cu ochiul de pe raftul frumos gatit al unei librarii si m-a cucerit dupa prima rasfoire. Cateva descrireri in pasaje pline de culoare, niste dialoguri pline de sensibilitate, dar si Premiul Nobel ce trona ca recomandare de netagaduit pe coperta m-au decis sa o cumpar. A fost al doilea contact cu literatura japoneza, dupa Padurea norvegiana a lui Haruki Murakami. Si am regasit aceeasi sensibilitate subtila, plina de tristete, aceeasi senzatie covarsitoare ca parca randurile dor, ca totul se desfasoara dincolo de realitatea imediata, in ganduri si in sufletele pe care le simteai vibrand in spatele cuvintelor. Povestea, in principiu, mi s-a parut aproape banala, dar stilul lui Kawabata m-a facut sa nu simt lipsa actiunii, nu am avut nici o clipa impresia ca-s vaduvita de un fir epic puternic si incitant. Povestea regasirii celor doua surori, Chieko si Naeko, se desfasoara intr-un mediu aflat intr-o continua transormare, in Kyoto de dupa al doilea razboi mondial, cand vechi obiceiuri se pierd inevitabil, cand traditiile si identitatea straveche, originara, parca nu mai au aceeasi forta si aceleasi intelesuri. Cartea este una a sufletelor, a trairilor intime si intense, o carte pe care mai mult o vezi, cu pasaje puternic vizuale, cu descrieri pline de forta si nostalgii. Un puternic sentiment de vinovatie razbate din fiecare pagina, intreaga carte e apasatoare si se incheie parca abrupt, iti lasa libertatea de a duce povestea mai departe, de a-ti creea propriul final. Nu este o poveste care ti se da de-a gata, trebuie sa ai curiozitatea de a citi printre randuri si de a descoperi detaliile, de a trai actiunea dinauntrul personajelor, de a le intelege tristetea si nostalgiile, de a vedea in ce fel te poate coplesi povara unei vini care nu iti apartine.