Vampirul Armand

Pentru mine Cronicile Vampirilor sunt cartile de capatai ale tuturor scrierilor cu vampiri. Am preferatele mele din serie si adesea ma trezesc comparand-o pe una cu cealalta cand fiecare poate foarte bine sa fie de sine statatoare. Vampirul Armand insa este cea mai putin preferata. Nu a fost atat de antrenant sa-l urmaresti pe Armand de-a-lungul bataliilor sale din trecut si nici in ultimele capitole cand se lupta cu imaginea giulgiului lui Iisus sau cu dorinta de a sorbi sangele lui Lestat. N-am regasit acel sentiment de “wow” pe care Anne Rice obisnuia sa-l puna in povestile sale desi acest volum contine mult mai multa sexualitate decat oricare alta carte din Cronici. Armand nu este atat de charismatic si placut, si nici puternic si cu sex appeal precum este Lestat. Sunt personaje diferite si poarta o istorie de viata (umana si vampirica) diferita dar ma asteptam la mai mult. Cu toate acestea, partea cea mai frumoasa o constituie contrastul dintre mizeria si saracia din tinuturile rusesti si atmosfera venetiana, luxurianta si decadenta, pe care Rice o construieste in jurul lui Armand si pentru care merita sa parcurgi intreaga carte.