Percival, e acum o plantă cu şase flori făcută clin şase vieţi deosebite.
- O lumină ciudată, spuse Louis, care se vede printre copaci.
- Alcătuită cu multă trudă, îndurând multe loviturii spuse Jinny.
-Căsătorie, moarte, călătorii, prietenie, spuse Bernard;| la oraş şi la ţară; copii şi toate celelalte; un corp cu multe* faţete, tăiat din masa întunericului; o floare cu nenumărate \ petale. Să ne oprim o clipă în loc; să vedem ce am realiza» Lumina aceea să-şi arunce văpaia asupra copacilor. O viaţă.i Iat-o. A trecut. S-a stins.
- Acum se depărtează, spuse Louis. Bernard cu Susan. Neville cu Jinny. Eu, tu şi Rhoda ne oprim o clipă lângă urna asta de piatră. Ce cântec vom auzi acum, după ce perechile acestea au plecat spre crânguri, după ce Jinny, întinzândj mâna înmănuşată, se preface că o interesează nuferii: „Viaţi mea ruinată, viaţa mea irosită degeaba"? Neville, pe malul! lacului în care cade lumina lunii, ia într-a lui mâna mică a lui Jinny, cu unghii roşii ca vişina, şi spune: „Iubire, iubire" - ian ea răspunde, îngânându-1 ca pasărea: „Iubire, iubire". Dar ce| cântec auzim oare noi doi?
- Se topesc în zare îndepărtându-se către lac, spusei Rhoda. Se strecoară peste întinderea de iarbă, cu mişcări^ furişate, dar siguri pe ei, ca şi cum ar cere de la mila noastră privilegiul cel vechi: să nu fie tulburaţi. Mareea sufletului,' stăvilită o clipă, se îndreaptă acum într-acolo. N-au încotro: j trebuie să ne părăsească. întunericul le-a înghiţit trupurile. Ce cântec se aude? De bufniţă, de privighetoare, de pitulice? Se aude sirena unui vapor; pe şina tramvaiului se aprind scântei de lumină; copacii se înclină cu gravitate şi se îndoaie spre pământ. O boltă de lumină stă deasupra Londrei. Iată o I femeie bătrână care se întoarce spre casă, cu pas liniştit, şi unbărbat, pescar întârziat, coborând pe dig cu undiţa în mână. Nu trebuie să ne scape nici un sunet, nici o mişcare.
- O pasăre zboară către cuibul ci, spuse Louis. Amurgul îşi deschide larg ochii şi înainte de culcare se mai uită o dată, n grabă, la tufişuri. Cum să cuprindem într-o formă unică mesajele neclare şi complexe pe care ni le trimit toate acestea, şi nu numai ele, dar şi atâtea suflete plecate de pe lumea asta, băieţi şi fete, bărbaţi şi femei care s-au petrecut pe aici, sub domnia unui rege sau a altuia?
- A căzut o greutate în noapte, spuse Rhoda, şi greutatea trage noaptea după ea. Fiecare pom e împovărat cu o umbră care nu e umbra lui, ascunsă îndărătul trunchiului. Auzim un răpăit de tobe pe acoperişurile unui oraş în plin post, când turcii sunt înfometaţi şi neliniştiţi. îl auzim strigând, cu glasuri pătrunzătoare ca mugetul cerbului: „Deschideţi! Deschideţi!" Auzim cum scârţâie roţile tramvaielor şi vedem cum ţâşnesc scântei de lumină din şinele de metal. Auzim foşnet de fagi şi de mesteceni care îşi ridică ramurile spre cer, ca şi cum, lăsând să-i alunece de pe trup veşmântul de noapte, veşmântul de mătase, mireasa ar sta în pragul porţii strigând: „Deschide! Deschide!"
- Totul pare plin de viaţă, spuse Louis. în noaptea asta nu aud nici un zvon de moarte. S-ar părea că prostia pe chipul bărbatului şi semnele de bătrâneţe pe chipul femeii sunt destul de puternice pentru a rezista incantaţiei şi a lăsa cale liberă morţii. Dar unde e moartea, în noaptea asta? Tot ce e imperfect, tot ce e inutilizabil, tot ce e risipit ici şi colo c acum ca un pumn de cioburi integrate în valurile albastre tivite cu roşu care, năvălind pe ţărm, încărcate cu peşti, ni se sparg la picioare.
