Râsete pe înfundate izbucnesc în sală, ici şi colo, ves lia se propagă-n lanţ, atacă rânduri întregi de fotolii, acu toţi se hlizesc, nervos totuşi, ca nişte puşti descoperiţi că se uitau deasupra unui abis în care se-ntrezăreşte ceva obscen^ Femeia plânge. Unul din profesori vine la rampă, îi spune să treacă mai târziu pe la el pentru o consultaţie particulară, iar publicului îi ţine o lecţie sintetizată despre monstrul cu dou| feţe, care se numeşe bulimie/anorexie. Marea balerină, schej letică, confirmă c-un semn graţios şi intervine să explice că succesul e o fiară feroce.
Atunci se ridică Berto.
- Doamnă, zice, persoane ca dumneavoastră sunt cele care ne fac să simţim şi mai mult suferinţa proprie.
Sala explodează-ntr-o apocalipsă de aplauze.
- Ce-a zis? Aici nu s-a auzit nimic, urlă prezentatorul în microfon. Veniţi aici, veniţi, repetaţi.
Şi Berto se duce acolo: parcurge tot teatrul, se opreşti? sub scenă, ia microfonul şi repetă vorbă cu vorbă declaij raţia, care, atât de amplificată, Marilinei îi sună şi mag nesemnificativă. Dar e aplaudat din nou, c-un elan de sta|j dion, şi el, în mod vizibil fericit, îşi face loc să treacă pe; culoar, întorcându-se la dreapta şi la stânga, să poată fi prif vit mai bine.
- Dar cine-i băiatul ăsta? Are sânge-n el, murmură Olim pia, care a aplaudat şi ea. De când îl cunoşti?
„Nu-1 cunosc", ar vrea să spună Marilina.
- Când trebuie, trebuie, zice el, reintrând în poses' fotoliului.
La unsprezece s-a terminat totul. Teatrul se goleşte-nc dar ei, care, în mod logic, ar fi trebuit să fie primii care s iasă, încă stau jos, pentru că Olimpia s-a pus pe comentai această seară cu tânăra ei prietenă. Şi, astfel, Marilina o poate; privi pe Ersilia cum înaintează, pas cu pas, îndreptându-se<încet-încet spre celălalt culoar, încolonată între Pucci Stefa-noni şi comercialistul înghitecase. Este aprinsă la faţă de la căldură sau de la un fard nou, gesticulază foarte însufleţit şi are pe ea un deux-pieces albăstrui, pe care Marilina nu 1-a mai văzut: de-asta i s-a părut aşa străină.
Când, în sfârşit, se ridică şi ei, Berto o face din nou pe cavalerul, cedând trecerea şi încolonându-se în spate, lângă fata-n negru.
- Dar ce frumos familion postmodern, izbucneşte Olimpia, ce drăguţi sunt: ar putea să fie copiii noştri în eprubetă, dacă noi eram lesbiene, nu crezi?
Berto râde, şi-apoi o trage pe Marilina de mânecă.
- Uită-te acolo, zice. în faţa geamurilor. E prietenul tău. Este într-adevăr Accardi, numai ce-i vede spatele, că
i-a şi tresărit inima, gata, simte spasmul care-i înceţoşează orice amintire de sine şi-i incită simţuri ignorate de multă vreme. Apoi îşi dă seama că e şi coama blondă care-i atârnă pe mâneca raglan a gecii, şi, coborând ochii, vede restul: nu poate greşi, cu talia aia subţire şi cu şoldurile suple, e tot ea, Cinzia. Stau aproape semiîmbrăţişaţi, vorbesc cu capetele alăturate. Şi el mai zicea că nu-i nimic între ei.
Marilina se trezeşte în Porsche, fără să ştie cum a ajuns acolo. A minţit-o, a minţit-o mereu, de la bun început, despre tot. Dar spusese într-adevăr, că-ntre el şi Cinzia nu...? Poate că doar şi-a imaginat asta. „Cinzia? Nu suntem nicidecum logodiţi": da, asta spusese. Prea puţin ca să brodeze paietele unui vis de biată dantelăreasă... Acum aude voci diferite care vorbesc vesel, dar e ca şi cum i s-ar fi coborât în jur o cortină de ceaţă, care acoperă toate sunetele şi le redă, îndepărtate, nedesluşite. Se lasă scufundată-n semi-inconştienţă, incapabilă să perceapă altceva decât această mutare dintr-un loc într-altul, care-i poartă corpul înainte. O oprire bruscă, şi-apoi se trezeşte pe-un trotuar.
