Agenţii, la rândul lor, au rămas timp de 10-15 minute la locul obiectivului, pentru a permite perceptorului să-şi decanteze impresiile. In continuare, în zona obiectivului, s-au realizat fotografii pentru a fi verificate, la evaluarea experimentului. Fixarea obiectivului a fost hotărâtă la Princeţon, ţinându-se cont de anumiţi factori:
- în cele mai severe condiţii de siguranţă, conducătorul proiectului trebuia să aleagă printr-o persoană neparticipantă la experiment unul din posibilele locuri-obiective stabilite anterior, de care nici perceptorul, nici agentul nu ştiau nimic.
- Obiectivul fusese ales, descris şi fotografiat, la momentul oportun, în mod spontan, la „faţa locului", de către agenţii înşişi.
Această metodă a fost aplicată chiar şi atunci când agenţii au optat, după bunul îor plac, pentru itinerarul de călătorie, cu mult înainte de fixarea obiectivului. Pentru a se exclude orice suspiciune provocată de înţelegeri verbale, vizionarism şi telepatie, înainte de strângerea şi evaluarea descrierilor şi a fotografiilor, s-a avut în vedere interzicerea oricărui contact între observator şi agent.
La experimentele bogat demonstrate prin imagini şi ştiinţific analizate de cei de la Princeţon, până în 1987, au participat, selecţionaţi pe baza unor criterii ştiinţifice, 40 de oameni dotaţi cu aptitudinea de a percepe, completând un număr de 334 de teste. Au fost urmărite obiective nu numai în S.U.A., ci şi în străinătate: în Italia, Scoţia, Cehia, Rusia, pentru a se demonstra că, în cazul percepţiilor pre-cognitive, distanţele nu constituie un impediment în realizarea obiectivului propus.
în timpul discuţiilor purtate cu cei ce participau la experimentele PRP, prof. Jahn a descoperit, pe baza concluziilor trase de pe urma tehnicilor de percepţie utilizate, indicii care „fac aluzie" la influenţele exercitate de presupusele efecte ale tunelului, de natură cuantico-mecanică, asupra precognitivităţii. Unul dintre cei destinaţi săperceapă a descris maniera în care s-a comportat în acel moment, fiind, realmente, cuprins într-un scenariu despre viitor, printr-o percepere contemplativă. Acesta mărturisea: „Mai întâi încerc să dau la o parte tot ceea ce mă preocupă sau la ce mă gândeam. Apoi am făcut eforturi pentru a-mi reprezenta un ecran de film acesta fiind gol, apoi un agent, pe care nu-1 mai văzusem niciodată, alergând pe ecran. După aceea am aşteptat ca să-mi dau seama ce se poate vedea pe ecran. De obicei nu apare nici o imagine coerentă, ci mai degrabă se ivea ceva ce aduce a consecinţă a unor impresii onirice." Un altul făcea următoarea declaraţie: „Cele mai multe impresii mi se creează imediat după ce mă trezesc, mai înainte ca eu să încep să gândesc logic. După ce îmi clarific scopul căutării, stau întins liniştit şi aştept imaginile ce curg în conştiinţa mea." Previziunile referitoare la atentatele puse la cale împotriva unor personalităţi de prim rang, previziuni care s-au dovedit a fi „sarea şi piperul" pentru cei talentaţi în acest domeniu, aducându-le acestora o nesperată publicitate şi recunoaştere unanimă.
Oare e necesar ca, pe baza unor senzaţii efemere, să se măgulească orgoliul celor avizi de publicitate?
La 10 martie 1981 apărea în „National Examiner" următoarea relatare a americancei Noreen Renier: „S-a tras asupra lui Reagan, preşedintele n-a fost omorât, ci rănit în partea stângă superioară a pieptului". Douăzeci de zile mai târziu, respectiv la 30 martie, la ora 1430, din păcate, profeţia lui Renier s-a adeverit: preşedintele Ronald Reagan, după o alocuţiune rostită în faţa funcţionarilor Uniunii Sindicatelor AFL/CIO, a părăsit Hotelul Hilton din Washington, fiind împuşcat şi grav rănit de tânărul în vârstă de 25 de ani, John Warnock Hinckley, din Evergreen, Colorado. Glonţul atentatorului a pătruns pe sub braţ, în corpul lui Reagan, apoi a ricoşat în a şaptea coastă, perforând plămânul în profunzime, pe o porţiune de 7 cm.
