67. în ciuda numeroaselor sale abateri, eu îl liniştesc pe copilul meu spunându-i că îl voi iubi întotdeauna. Am dreptate?
Chiar dacă are la bază o intenţie bună, acest gen de angajament nu este nici realist, nici profitabil. Nu este realist pentru că nu putem anticipa ce sentimente vom avea în viitor; acestea nu apar la comandă. Nu este profitabil pentru că îl privează pe părinte de ceea ce ar putea fi ultima sa şansă de a-şi face copilul să evolueze către un echilibru personal mai stabil, într-adevăr, în cazul unui copil care prezintă o gravă problemă de atitudine ce conduce la abateri de comportament generalizate, pe care reuşim, de bine, de rău, să le mai diminuăm printr-un control strict, dar fără să îl atingem pe copil suficient de mult încât să îşi pună cu adevărat la îndoială felul de a fi, părintelui nu are de ales: trebuie să pună sub semnul întrebării însăşi ceea ce îi leagă, să nu mai investească afecţiune în copil.
De fiecare dată când se aduce în discuţie această posibilitate, ea pare atât de excesivă, încât părinţii fac un pas înapoi. Să ne abandonăm copilul? Să îl punem în carantină? Nu se va simţi respins? Comportamentul său nu se va deteriora şi mai mult? Liniştiţi-vă. A nu mai investi afecţiune într-un copil nu înseamnă nici a-1 abandona, nici a-1 respinge. Iar deşi exerciţiul poate fi chinuitor pentru copil, ca, de altfel, şi pentru părinte, el nu provoacă totuşi daune. A nu mai investi afecţiune în copilul nostru înseamnă a nu-1 mai face să trăiască în noi, a ne stinge strălucirea din ochi atunci când îl privim. Continuăm dă ne ocupăm de el, aşa cum este de datoria noastră să facem, îi dăm să mănânce, îl îngrijim, îl ajutăm la teme, îl controlăm. Pe scurt, îi satisfacem toate nevoile - în afară de una, cea dea exista în privirea noastră. Ceea ce îi transmitem atunci copilului este exact opusul întrebării de la început. Mesajul nu mai este: „în ciuda faptului că nu sunt capabil să îmi joc rolul de părinte crescându-te aşa cum trebuie, eu te iubesc în continuare", ci mai degrabă: „Voi continua să îmi îndeplinesc rolul de părinte, dar nu sunt obligat să te iubesc". Atenţie, nu este vorba despre investirea unor sentimente negative faţă de copil, aşa cum sunt înclinaţi unii să creadă; nu este vorba despre a fi morocănoşi, a vorbi urât cu el sau chiar a-1 denigra. Chiar dacă analogia nu este perfectă, ceea ce trebuie să facem noi e comparabil cu situaţia în care stăm câteva ore cu copilul unui vecin. Ne asumăm din plin responsabilităţile pe care le-am acceptat atunci când ne-a fost încredinţat. Dar el nu reprezintă nimic pentru noi. în acelaşi mod, dar cu mai multă rigoare, ne stabilim cu copilul nostru o relaţie care să lase loc familiarităţii, însă nu şi intimităţii.
Cei care se întreabă cum se materializează o asemenea schimbare de orientare pot găsi sprijin în următoarele patru puncte de reper: lipsă de afecţiune, lipsă de interes, lipsă de atenţii, lipsă de privilegii. Cu cât ne exprimăm mai mult tandreţea, cu cât suntem mai politicoşi, cu cât avem o atitudine mai preocupată faţă de cele o mie şi una de peripeţii din fiecare zi, cu cât suntem mai dispuşi să îi lăudăm pentru ceea ce fac, cu cât creşte numărul lucrurilor pe care le facem în plus pentru a ne înveseli viaţa, cu atât sunt mai multe cererile cărora ne supunem pentru a face plăcere. Obiectivul nu este de a-1 pedepsi pe copil, ci mai degrabă de a-1 pune faţă în faţă cu singurătatea sa pentru a-1 face să îşi reconsidere poziţia faţă de abaterile sale punctuale. Noi îi dăm clar de înţeles ce punem în discuţie: nu e vorba doar de ceea ce face el, ci de ceea ce este. Ne înăbuşim lumina din privire pentru că el perpetuează un fel de a fi pe care nu îl putem accepta. Din acest motiv, nu îl mai putem face să trăiască în noi ca înainte. Ori se schimbă, ori rămâne singur.
