Numai „printr-o reformă treptată după principii statornice" se va putea ajunge „în continuă apropiere de cel mai mare bun politic, la pacea eternă", spune tot Kant în Metafizica moravurilor.
Aceeaşi părere a exprimat-o mareşalul conte Moltke în Scrisoarea sa către un agricultor saxon („Saale-Zeitung" 1880), în care consideră războiul, şi chiar un război victorios, drept o nenorocire naţională. „Din nenorocire o astfel de părere nu e încă părerea generală; ea poate însă să devină, deşi numai în viitor, prin o mai bună educaţie religioasă şi morală a popoarelor."
E adevărat că, foarte curând după aceasta, într-o altă scrisoare (publicată întâi în „Revue de droit internaţional", apoi în alte ziare, în „Saale-Zeitung" 1881), adresată profesorului Bluntschli, Moltke scrie: „Pacea eternă e un vis şi nici măcar un vis frumos! Războiul e un element al întocmirii lumii lăsată de la Dumnezeu. Cele mai nobile virtuţi omeneşti se dezvoltă printr-însul: curajul şi lepădarea de sine, credinţa datoriei şi simţul de jertfă. Soldatul îşi dă viaţa. Fără război lumea s-ar înnămoli şi s-ar pierde în materialism".
Este însă evident că nu războiul ca atare este cel care smulge lumea de înnămolire şi o apără de materialism, că numai motivele care îndeamnă la război pot să exercite o asemenea acţiune.
Desigur sunt războaie care au înălţat moralmente şi sufleteşte naţiuni, dar câte nu sunt acelea, despre ale căror nesfârşite jertfe nu s-ar putea spune acelaşi lucru? Herder scrie; „Războiul, dacă nu e pornit din silită apărare legitimă... e o acţiune neumană, mai rău decât animalică, şi cortegiul războiului, mai îngrozitor decât el însuşi, sunt bolile, spitalele, foametea, ciuma, prădarea, silnicia, devastarea ţărilor, însălbaticirea moravurilor, dis-tragerea familiilor ş.a.m.d. Toţi oamenii cu simţire nobilă ar trebui să răspândească aceste vederi cu sentiment cald omenesc, părinţii să inspire copiilor experienţele lor despre aceasta, pentru ca îngrozitorul cuvânt război, pe care îl rostim cu atâta uşurinţă, să nu devină numai urgisit omenirii, dar chiar să ne sfiim a-1 spune sau a-1 scrie, la fel cu alte grozăvii asemenea, ca ducă-se-pe-pustii, ciuma, foametea, cutremurele, vărsatul negru..."
Dar chiar presupunând că un război ar fi însoţit de cele mai bune urmări în privinţa politică şi morală pentru o naţiune, o preţuire obiectivă a lui nu ar fi cu putinţă decât scăzând mai întâi jertfele cu care s-au plătit aceste urmări favorabile. Cine însă ar putea să hotărască dacă avantajele războiului pot să reprezinte un echivalent faţă de sacrificiile (vieţi omeneşti, fericiri familiale distruse, însălbăticirea războinicilor, dăunarea comerţului şi industriilor etc.) impuse de un astfel de război?
Dacă credem într-o „îmblânzire a moravurilor", într-un progres continuu al culturii şi afirmăm că această „îmblânzire", acest progres, trebuie să fie corespunzătoare unei continue micşorări a grozăviilor războiului, după cum şi Moltke recunoaşte chiar şi în a doua scrisoare a sa, atunci nu este fantasmagorie, ci o consecinţă logică să admitem că pacea eternă intră în cuprinsul posibilităţilor unui viitor, fie şi îndepărtat.
Şi e desigur şi conform cunoscutului fel de cugetare uman al lui Moltke, dacă nu vom înceta de a lucra din toate puterile şi neobosit spre atingerea acestui viitor, oricât de depărtat l-am socoti, cu gândul la vorbele lui Herder, că cu toate neizbândele în această luptă „totuşi nici un principiu, nici o picătură de ulei, nu merg în zadar" spre pregătirea realizării păcii eterne „chiar şi în cea mai din urmă depărtare a depărtărilor".
