Idealul care te face prizonierul unor convingeri
Să îmbrăţişezi în totalitate un ideal este ceva incompatibil cu o viaţă echilibrată. Să fiu mai explicit: dacă ader la o religie sau la un partid politic fără cea mai mică urmă de detaşare, atunci risc să-mi pierd minţile, ceea ce se numeşte în psihiatrie o „convingere delirantă". Un paranoic trăieşte aceeaşi dramă: fiind atât de convins că ceilalţi vor să-i facă rău, nu mai este capabil să vadă binele pe care aceştia pot să i-1 facă. El rezistă la toate dovezile tangibile de bunăvoinţă din partea celuilalt, ceea ce face foarte dificilă intervenţia unui psiholog: „Domnule doctor, am văzut clar, cum m-am urcat în autobuz, toate privirile s-au aţintit asupra mea". Cum să procedezi pentru destabilizarea acestei credinţe delirante? Cum să-1 convingi pe pacient că se înşală şi că deformează realitatea şi că atunci când s-au urcat în autobuz alţi călători şi aceştia au fost priviţi, la rândul lor, sau că nu „toţi călătorii din autobuz" s-au uitat la el când a urcat în autobuz? Să nu ai încredere în ceilalţi reprezintă o credinţă moderată care poate fi utilă în viaţă, fiindcă aşa nu mă păcăleşte nimeni. Dar dacă încep să cred că toată lumea are ceva cu mine, viaţa devine imposibilă.
Tot aşa se întâmplă şi cu cineva închis în sistemul său de credinţe: dacă sunt o persoană credincioasă, indiferent de religia mea, în această credinţă pot găsi o sursă de împlinire personală, care să dea un sens vieţii mele pe Pământ. Dar dacă nu mai păstrez nici o distanţă, dacă nu mai am nici o îndoială şi exclud orice altă viziune asupra lucrurilor, atunci credinţa mea se transformă într-o închisoare şi încetează să mai fie o proiecţie într-un sens al vieţii. Un catolic integrist căruia îi spui că există preoţi pedofili nu recunoaşte acest lucru, invocând o greşeală sau o intrigă; un musulman extremist este complet alienat când se transformă în asasin. Un Papă care interzice folosirea prezervativelor, condamnând astfel la moarte milioane de indivizi care vor fi contaminaţi cu SIDA, funcţionează într-o logică de convingere delirantă, în orice caz din punct de vedere medical şi în legătură cu acest aspect concret...
Idealul totalitar
în sfera politică, convingerile staliniştilor sunt un alt exemplu foarte instructiv al „nebuniei idealului comunist": degeaba se vorbea de gulaguri, chiar dacă Soljeniţîn scrisese despre această realitate cumplită pe care o cunoscuse îndeaproape, cu toate că foametea din Ucraina a ajuns la urechile tuturor, la fel ca şi procesele de la Moscova, numeroşi comunişti au continuat să nege această evidenţă.
Povestea lui Edgar Hoover, directorul FBI-ului în timpul Războiului Rece, este de asemenea extrem de grăitoare. Toate acestea se întâmplau într-un context de adevărată obsesie pentru comunism. Hoover era un paranoic patologic: intercepta convorbirile tuturor, întocmind două dosare, un dosar „subversiv", în cazul în care conversaţiile înregistrate se dovedeau compromiţătoare, şi un dosar „subversiv ticluit", în caz contrar. Oricum, te făceai vinovat de ceva.
