Atacul lui Puits-Herbault era prima calomnie la adresa moravurilor scriitorului umanist. Fireşte că neruşinarea doctorului în teologie îl jignea profund - deşi Rabelais ştia că nu trebuie să fie surprins de violenţa ordinară a limbajului, căci asemenea violenţă era obişnuită în pamfletele timpului: Luther, de pildă, îl numise într-o scriere pe Henric al Vlll-lea „dovleac de măgar grosolan"; Thomas Morus însuşi îi răspunsese reformatorului german tra-tându-1 drept „beţivan şi ignorant"; Calvin nu-i scotea pe adversarii săi din „câini", „bestii" şi „scârnăvii", - iar despre Erasm, un contemporan nu se ruşina să afirme că adeseori pică mort de beat în tipografie!
Peste câteva luni Rabelais fu din nou obiectul unui atac, tot atât de violent şi de grosolan - de astă dată din partea lui Calvin. Oarecum, Rabelais se aştepta la asta.
în primul rând, pentru că înşelase în mod vizibil speranţele reformatorilor care, la început, văzuseră în el un aliat preţios, deşi nu un aliat prea sigur; căci încă din primele două căţi, Rabelais îşi îngăduise să ironizeze anumite episoade din Noul Testament -scriere pentru care calviniştii aveau cel mai mare respect. Nu putea fi câtuşi de puţin pe placul lui Calvin faptul că în episodul mănăstirii Thelema, Rabelais elogia cu fierbinte entuziasm liberul arbitru al omului - în vreme ce, dimpotrivă, calviniştii credeau orbeşte în „predestinare". în A treia carte, Rabelais ridiculizase ideea de „predestinare", în legătură cu inevitabila încornorare a lui Panurge de către viitoarea lui soţie. Apoi, în ediţia din 1542 a lui Pantagruel, Rabelais adăugase în prolog - între cuvintele „abuzatori" şi „impostori" - cuvântul „predestinatori". Era clar: pentru Rabelais ideea de predestinare echivala cu o abuzivă impostură!
Calvin reţinu toate aceste amănunte: răutatea sa sadică avea o memorie infailibilă. Şi când, într-un capitol din recenta Carte a patra, văzu că Rabelais îl ataca direct, ironizându-i pretenţia tiranică de a conduce lumea, Calvin într-o pagină din ultima-i carte - unde îi înşiră pe Agrippa, pe Şervet, pe Dolet, pe des Periers şi pe Rabelais, numindu-i „câini şi porci" - izbucneşte vizându-1 în primul rând pe Rabelais:
„Câinii despre care vorbesc fac pe bufonii ca să-şi poată vărsa în mod liber şi nepedepsiţi de nimeni ocările; aleargă de la un ospăţ la altul, petrecând în companii vesele, şi acolo, flecărind după bunul lor plac, îşi bat joc fără nici o teamă de Dumnezeu. Căci, după ce s-au înfruptat bine din bucate şi băuturi, nu le va veni de loc greu să spună că toate religiile au fost făurite în creierul oamenilor; că noi credem că există un Dumnezeu numai pentru că aşa ne place nouă să credem; că nădejdea într-o viaţă veşnică e doar o vorbă de clacă pentru nătângi; că tot ce se spune despre iad e numai o sperietură pentru copii..."
Atacul era tare. Iar faptul că-l învinuia că era otrăvit de raţionalismul padovan şi faptul că era numit alături de Bonaventure des Periers şi de Etienne Dolet - doi gânditori liberi, martirizaţi -era mai mult decât un avertisment; era o ticăloasă denunţare!
Aşadar, ambele tabere - şi cea catolică şi cea protestantă - îl atacau învinuindu-1 de libertinaj. Libertinaj în viaţa de toate zilele - şi mai ales în gândire. Ambele tabere îl denunţau ca duşman al credinţei creştine, ca eretic. Ambele tabere ar fi triumfat să-1 fi văzut arzând pe rug...
In acest an 1550, Rabelais rămăsese singur la Paris. Jean du Bellay, însoţit de alţi trei cardinali francezi, era plecat din nou la Roma să aleagă pe noul papă, Iuliu al III-lea. Principalul său protector, deci, lipsea. Rabelais îşi dădea seama că pentru a putea continua să publice, şi poate chiar pentru a-şi salva viaţa, trebuia să-şi asigure cât mai mulţi şi mai influenţi protectori. Cu un an în urmă căutase - ceea ce din partea lui era o adevărată îndrăzneală, condusă de altminteri cu mult tact - să obţină bunăvoinţa tocmai a puternicului cardinal de Guise, dedicându-i acea descriere a serbărilor date la Roma în cinstea naşterii fiului regal. Acum, îşi asigură protecţia unui alt înalt prelat, de astă dată din grupul conetabilului de Montmorency, deci al moderaţilor, erudit de formaţie umanistă şi cu simpatii adânci faţă de reformă: Odet de Châtillon - cardinalul care, peste câţiva ani, va trece la protestantism, se va căsători, va fi excomunicat şi va fugi în Anglia, unde va muri otrăvit... Un alt protector a cărui prietenie rămâne semnificativă!
Deocamdată însă cardinalul de Châtillon era una din personalităţile influente la curtea regală.
