Discul Nebra era cea mai veche reprezentare a ceru-lui, cunoscută ca atare; cel puţin până să apară, pe insula centrală din lacul Turkana, pandantivul mângâiat de degetele Keirei...
— Ce legătură poate fi între discul Nebra şi pandantivul meu?
— N-am idee, dar cred că ar merita să dăm puţin o raită prin Germania, îi răspunsei, plin de veselie.
Cu cât ne apropiam de capitală, cu atât o simţeam pe Keira mai închisă în ea. Oare cea care mă împiedica să simt oboseala călătoriei să fi fost posibilitatea unei descoperiri majore sau ideea că aveam s-o conving pe Keira să facă acele cercetări împreună cu mine? Din păcate, însufleţirea mea nu era împărtăşită; de fiecare dată când apărea un panou care anunţa ce distanţă mai aveam până la Addis-Abeba, Keira devenea din nou visătoare, pierzându-se în gândurile ei.
De sute de ori, mă abţinusem să-i mai pun întrebări şi, de sute de ori, mă retrăsesem în singurătatea mea, mulţumindu-mă să privesc drumul.
După ce lăsarăm maşina în parcarea aeroportului, Keira mă urmă în terminal. Un zbor pentru Frankfurt pleca a doua zi. La ghişeul companiei aeriene, cumpărai două bilete, însă Keira mă trase deoparte.
— Nu plec cu tine, Adrian.
Viaţa ei era aici şi nu era pregătită pentru o asemenea renunţare, îmi spuse. în câteva săptămâni, cel mult o lună, după restabilirea calmului în vale, avea să se poată întoarce la munca sa.
Degeaba îi argumentam că descoperirea pe care poate că am face-o, într-o bună zi, împreună ar fi fost ceva minunat, ea îmi repeta că această căutare era a mea, nua ei. Din tonul Keirei, înţelegeam că era hotărâtă şi că insistenţele nu-mi foloseau la nimic.
Până la plecarea mea, mai aveam de stat la Addis-Abeba o seară. îi cerui Keirei o ultimă favoare; să găsească pentru noi un restaurant demn de acest nume, un loc de unde să nu plec cu stomacul întors pe dos.
Mă costa mult să mă prefac că uitasem de despărţirea noastră de a doua zi. Dar de ce să stric puţinele momente pe care le mai petreceam împreună?
Mă ţinui bine în timpul cinei; apoi, în cursul plimbării pe care o făcurăm pe drumul de întoarcere la hotel, nu cedai nici măcar o dată ispitei de-a o face să-şi schimbe gândul.
Când o condusei până la uşa camerei sale, Keira mă luă în braţe şi îşi puse capul pe umărul meu. îmi murmură că avea să-şi ţină promisiunea pe care îi cerusem să mi-o facă la Londra.
Nu mă sărută.
Detestam ideea de a ne despărţi la aeroport. Seara din ajun fusese, şi aşa, destul de tristă, nu era nevoie să ne mai necăjim şi astăzi. Plecai de la hotel în zori, după ce strecurasem un bilet pe sub uşa Keirei. încă îmi mai aduc aminte că îi scrisesem cât îmi părea de rău pentru toate necazurile pe care i le pricinuisem.
