Călătorii din compartimentele învecinate au ieşit pe culoar. Keira s-a ridicat dintr-o săritură.
— Nu mai suport să stau zăvorâtă aici! a spus şi a desfăcut, din legături, clanţa.
A deschis uşa şi mi-a aruncat cureaua.
— Ieşim! E prea multă lume afară ca să putem păţi
ceva.
Un pasager o descoperise pe responsabila vagonului zăcând pe jos, lângă samovarul ei, cu o plagă urâtă în mijlocul frunţii. Colega acesteia, care era de serviciu ziua, ne-a ordonat să ne întoarcem la cuşetele noastre. La No-vosibirsk, avea să urce poliţia. Până atunci, fiecare trebuia să se încuie în compartimentul său.
— Ne întoarcem de unde am plecat! a spumegat Keira.
— Dacă sticleţii inspectează cabinele, avem tot interesul să ne ascundem cearşafurile, i-am spus, punân-du-mi din nou cureaua. Nu e momentul să atragem atenţia asupra noastră.
— Crezi că tipul ăsta mai dă târcoale pe aici?
— Habar n-am. Acum însă n-o să poată face nimic.
în gara Novosibirsk, pasagerii au fost interogaţi, rând pe rând, de doi inspectori. Nimeni nu văzuse nimic. Tânăra însoţitoare de vagon a fost ridicată de o ambulanţă şi înlocuită de o altă angajată a companiei. în tren erau destui străini, astfel încât prezenţa noastră nu a atras în mod deosebit atenţia autorităţilor. Nu mai departe decât în vagonul nostru, erau olandezi, italieni, nemţi, ba chiar şi o pereche de japonezi; printre ei, mai eram şi noi, doi englezi. Ne-au fost luate datele de identitate, inspectorii au coborât, iar trenul a pornit din nou la drum.Am traversat o zonă de mlaştini îngheţate, apoi relieful a devenit accidentat; după munţii înzăpeziţi, s-au ivit iar câmpiile Siberiei. Pe la prânz, trenul s-a angajat pe un pod metalic lung, care traversa maiestuosul fluviu Enisei. Oprirea de la Krasnoiarsk a durat o jumătate de oră. Aş fi preferat să nu ieşim, dar Keira nu mai putea sta locului. Pe peron, temperatura trebuie să fi fost de minus zece grade. Am profitat de mica noastră escapadă, ca să ne cumpărăm de-ale gurii.
— Nu văd nimic suspect, a spus Keira, muşcând zdravăn dintr-o plăcintă cu legume.
— Să dea Domnul să fie aşa până mâine. Pasagerii se întorceau în vagoane. Am mai aruncat o
ultimă privire în jur şi am ajutat-o pe Keira să urce. Noua însoţitoare de vagon mi-a strigat să-i dăm zor, şi uşa s-a închis în urma noastră.
I-am sugerat Keirei să ne petrecem ultima noapte din Transsiberian în vagonul-restaurant. Aici, şi ruşii, şi turiştii se cinsteau toată noaptea şi, cu cât era mai multă lume, cu atât eram mai apăraţi. Am găsit o masă, pe care am împărţit-o cu patru olandezi.
— Oare cum o să dăm de omul nostru la Irkutsk? Lacul Baikal se întinde pe mai bine de şase sute de kilometri.
— Odată ajunşi acolo, o să încercăm să dibuim un cafe-internet şi o să facem nişte cercetări. Cu puţin noroc, dăm noi de urma omului nostru.
— Fiindcă tu, ăsta, ştii să citeşti caracterele chirilice?
M-am uitat la Keira; zâmbetul ei pişicher îmi amintea cât era de încântătoare. într-adevăr, poate că ar fi trebuit să recurgem la serviciile unui translator.
