La acea epocă o frumoasă mişcare de renaştere se producea în ambele ţări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universităţile Germaniei şi Franciei, adusese cu dânsa în societate o comoară preţioasă de idei nouă şi de sâmţiri patriotice, comoară care nu întârzia a să răspândi în generaţia cea jună de prin oraşe. Demnitatea personală, onorul de familie, onestitatea în funcţii, patriotismul înfocat, independenţa de caracter în faţa guvernului, năvăliră deodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri şi de obiceiuri vicioase clocite sub politica Protectoratului.
O luptă neîmpăcată şi amară începu dar între oamenii neieşiţi din ţară şi între tinerii crescuţi în străinătate şi porecliţi în sânul patriei lor cu numele caracteristic de bonjurişti; zic o luptă amară, căci nenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern şi pe agenţii puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsă cu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar şi pe rudele lui cele mai de aproape. In fiecare familie se găseau faţă-n faţă obiceiurile trecutului cu ideile civilizaţiei moderne. Prin urmare însăşi sfânţenia legăturelor celor mai intime era expusă înrâurirei unei stări de lucruri foarte delicată şi ades foarte critică. Şi aici sunt fericit de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova, că ele au avut un rol providenţial în mijlocul acelei drame sociale!
Ca mame sau ca surori, sub îndemnul inimei lor iubitoare, ele au ştiut a preveni, a stinge neînţelegeri fatale dintre părinţi şi fii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despotică a bătrânilor şi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost îngerii păzitori a păcii de familie şi au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului.
„Bucură-te! zicea o mamă înţeleaptă către bărbatul ei, bucură-te dacă eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiiul nostru cel iubit!"
Bătrânii cu vreme se primiră a recunoaşte că trebuia să dea rândul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedaregeneroasă, ei gustau măgulirea unei mândrii puternice, mândria părintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă de un mic număr de apostoli ai civilizaţiei, găsi de la început un mare ajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a surorilor, şi, mai târziu, pe nesâmţite, chiar în amorul propriu al părinţilor. Astfel, ţara, setoasă de reforme salutare, făcu în câţiva ani paşi urieşi pe calea îmbunătăţirei morale.
Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vieţii lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, din cei mai cu abnegare. Presâmţind viitorul României, el se cerca a grăbi păşirea românilor cătră acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor a gloriei strămoşeşti şi făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fărmăcător a istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă şi curată se videau trecând gândiri măreţe; în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de patrie, glorie şi independenţă naţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor oameni destinaţi de soartă a muri în floarea tinereţii. Constituţia sa părea delicată şi mai mult suferindă, căci fusese adânc vătămată în timp de doi ani de închisoare în monăstirea Mărgineni, sub domnia lui Alexandru Ghica-vodă. într-un cuvânt, toată persoana lui inspira simpatie şi dor de împrietinire, sâmţiri la care el răspundea din parte-i printr-o frăţie sinceră şi statornică.
