Paul Celan. Dimensiunea romaneasca
Fragment Paul Celan. Dimensiunea romaneasca

în articolele cu care debutase (în Ecoul, prin 1944), tânărul Crohmălniceanu vădea, spune acelaşi istoric literar, „talent de pastişor", căci portretele făcute unor poeţi ca Vachel Lindsay, Erich Kăstner sau Jehan Rictus conţineau, „pe lângă o informaţie exactă şi erudită, o parte fictivă: tânărul eseist inventează texte în stilul autorului şi născoceşte biografii fabuloase..."31

De adăugat că „Mony" era unul dintre puţinii intelectuali români din acea epocă familiarizat cu literatura suprarealistă, având despre ea o informaţie la zi, dublată de un discernământ critic care le lipsea fanaticilor genului. Paul, care era atras de suprarealism, găsea în „Mony" un comentator avizat şi lucid, şi nu întâmplător avea să-i lase, înainte de a pleca din ţară, una dintre cărţile fundamentale ale lui Breton, Arcane 17.

în scrisorile pe care mi le trimitea Nina Cassian în 1945-1946, „Mony" era evocat într-un mod care caracterizează pregnant personajul de atunci, aşa cum îl va fi cunoscut şi Paul Celan. într-una dintre ele, după ce-i elogia erudiţia („Mony m-a familiarizat cu literatura expresionistă germană"), Nina făcea următoarea mărturisire: „Este formidabil cât m-a ajutat băiatul ăsta să văd lucrurile aşa cum trebuie.

El a dus la toată revizuirea părerilor mele estetice, mi-a indicat filoanele şi mi-a cârmuit inteligent până şi literatura proprie." Şi adăuga, cu o afectuoasă maliţie: „El, idiotul, nici nu-şi dă seama cât îi datorez. Nici nu mi-aş manifesta entuziasmul, ca să nu-şi ia nasul la purtare. Aşa, mai păstrează impresia că sunt foarte inteligentă şi că-1 ajut să-şi limpezească ideile. Trebuie să ştii că, deşi la anul iese inginer constructor, tipul se achită foarte bine de poeziile pe care le facem în trei - ca înainte, tot cu bancuri - ca înainte - şi care toate ne amintesc de «înainte»..."

Sau, într-o altă scrisoare: „Mony e Marele nostru Prieten, lângă care Petrică va domni ca şi înainte. Echivalentul în tâmpenie îl dă aceeaşi patimă a literei scrise, aceleaşi sensibilităţi buretoase (mai ţii minte?), aceeaşi alintare pe sârma propriei personalităţi. Iar eu vă plac aşa tâmpiţi..."(Am păstrat, din perioada în care l-am cunoscut, în sfârşit, şi eu pe „Mony", următorul „certificat" al acestuia, scris în urma pierderii nu mai ştiu cărui pariu în faţa Ninei: „Declar prin prezenta în deplinătatea facultăţilor mele intelectuale şi sufleteşti că D-na Nina Colin [Cassian] este cea mai inteligentă, cea mai frumoasă şi cea mai talentată, precum şi cea mai bună persoană de sex feminin, pe care subsemnatul a întâlnit-o în cariera lui şi pe care crede că o va întâlni vreodată în vreo altă existenţă. Confirmăm, de asemenea, că domnia-sa e înzestrată cu un har special care o face în acelaşi timp cea mai agreabilă femeie întâlnită. - Drept care i s-a eliberat prezentul certificat spre a-i servi la nevoie." Semnat: „Mony Cahn. Student-ingi-ner la Şcoala Politehnică Bucureşti, Facultatea de Construcţii, anul IV, spec. Beton Armat şi Construcţii Civile".)

Crohmălniceanu avea să renunţe curând la cariera de inginer, optând pentru cea de critic literar, remarcată încă de la început de G. Călinescu, în al cărui săptămânal, Lumea, era prezent destul de des. Tot Călinescu avea să elogieze astfel, într-o notă publicată la 20 octombrie 1947 în ziarul său, Naţiunea, cronicile semnate de Crohmălniceanu în revista Contemporanul: „Cronica literară e ţinută de la o vreme de d. Ovid S. Crohmălniceanu, un tânăr, bănuiesc. Nu intru acum în chestiunea justeţei.

Esenţială în critică este claviatura percepţiei, verbul subtil, asociaţia cerebrală bogată.

Este foarte cu putinţă ca d. Crohmălniceanu să facă «carieră de critic». Criteriul său e gherist, fireşte, însă cu subtilitate şi fără superstiţie..."

Prietenia mea cu „Mony" şi, mai ales, stima pe care acesta i-o purta prietenului nostru comun Paul Celan au condus la publicarea în Contemporanul (din 2 mai 1947) a primei poezii iscălite vreodată cu acest pseudonim, pe atunci încă proaspăt şi poate la fel de insolit ca şi acela de „Crohmălniceanu", deşi cu o sonoritate mult mai melodioasă. Am lucrat la versiunea românească a poemului împreună cu Paul, care m-a ajutat să-i înţeleg nuanţele şi conotaţiile profunde.