Ne aşezăm alături, pe marginea drumului, epuizaţi şi descumpăniţi. Părul de platină căzut pe umeri, ovalul palid al feţei, ochii, ochii.
într-un târziu, sirena unei fabrici. Trebuie să fie sfârşit de schimb. Vor trece oameni. îi vom ruga să ne ajute. împinsă...
în sfârşit, o lumină. Două lumini. Două faruri se apropie. Două motociclete.
- Domnule... Am rămas în pană...
Sunt trei: unul îndesat, mofluz, în djacă de plastic negru, altul cu o grăsană în blue-jeans pe motocicletă, tip de sportiv, serviabil, simpatic. Sportivul a scos din cutia de scule un cablu, făcând un contact direct între bornele acumulatorului maşinii cu cele ale motocicletei. Apoi a pornit motorul. Degeaba. N-am putut urca panta.
- Trebuie împinsă. Hai cu toţii! spuse unul. Heeei-rup. Heeei-ruuup.
- A luat-o, spun şi, scăpat de brazde, în pantă, trag frâna de mână. Bravo! Ce era mai greu s-a făcut. încă un „hei-rup" şi suntem pe drum. Haideţi, băieţi!
- Ce Dumnezeu faceţi! strigă supărat motociclistul în djacă. Să vă împingem cu frâna trasă?
S-a înţepenit. N-o pot debloca. Aştern pe jos fulgarinul. Mă strecor sub maşină. Cablul e întins ca o coardă de pian. Trag de el. Zadarnic. Nu-1 pot slăbi. Vine să mă ajute şi sportivul.
Toată greutatea maşinii s-a lăsat în cablu. Trebuie s-o ridicăm. Are dreptate: dacă aducem maşina pe orizontala drumului eliberat de apăsare, cablul revine la normal.
Se aud glasuri. Se apropie un grup. Ne ajută cu bunăvoinţă. Oamenii sunt săritori pe-aici.
Săltăm maşina din spate, o împingem pe roţile din faţă înainte, o coborâm. Ne tragem răsuflarea. Nu-i o joacă. O ridicăm iar, o împingem iar. Am mai câştigat vreo 20 de centimetri.
Sus... înainte... Jos... Sus... înainte... Jos. Dans colectiv cu temă. Ritmat, insolit şi straniu. Sub razele lunii...
Mai târziu, mi-a mărturisit simţămintele pe care le încerca.
- Lucram alături de ei. N-am simţit efortul neobişnuit pentru că şi bucuria de a înfăptui ceva concret laolaltă cu alţii, cu oameni necunoscuţi, într-o suflare, era neobişnuită. Le vedeam ochii strălucind, mâinile acelea mari, generoase, dezin-teresate. Oameni pe care îi întâlneam pentru prima oară, venind osteniţi de la muncile lor, grăbindu-se spre casele lor, spre femeile şi copiii lor, spre o mâncare caldă, oamenii aceştia îşi pierdeau cu noi noaptea ca să ne scoată din impas. îmi venea să declam ca pe scenă; „Omule-poem, Omule-cântec, Omu-le-dans, cum ţi-aş putea răsplăti bunătatea?" M-am aşezat la volan:
- Vă mulţumesc, oameni buni!
- Să ne revedem sănătoşi! ne urează motocicliştii. Pornesc motorul. Maşina nu se urneşte.
- Ei... prietene!
- M-aţi chemat? strigă unul, din uruitul motocicletelor.
- Nu s-au deblocat roţile din spate...
Ne-am sfătuit în grabă. Nu mai exista altă soluţie: trebuia adus un specialist, un mecanic. Spune grăsana în blugi:
- Să-1 chemăm pe Nic tractoristul, ăla-i microbist, toate motoarele le face şi le desface. Cu el mergi la sigur.
- Numai să vină unu cu noi, să nu creadă că-i vreun banc, adăugă mofluzul în djacă.
N-am găsit nici o fisură în argumentul motociclistului. Era firesc că un om trezit în miez de noapte să nu fie, chiar întru totul, disponibil. Dar cine să plece. Dacă plec eu, rămânea Ea, singură în mijlocul câmpului. Dacă pleacă Ea... Nici n-am ajuns la capătul gândului când Cora spune:
- Mă duc eu.
A urcat simplu pe şaua liberă şi cele două motociclete s-au topit în noapte.
