Era un tânăr scund care putea să aibă vârsta noastră, dar care nu era decât un schelet cu pielea ca pergamentul, cu ochii găunoşi - deşi frumoşi, visători - o mustaţă nu mai stufoasă ca sprâncenele, nasul străveziu şi buzele întinse pe frumoşii săi dinţi ca două lipitori lihnite. El râdea, cu pălăria în mână, de un râs sincer ce-mi merse drept la inimă.
- Ei bine! Aurel, zise Neranţula, drăgăstoasă, ducându-1 la jilţ, ai petrecut zdravăn cu ceata aceea?
Cu glas gâfâind, întipărit de o melancolică părere de rău, beteagul răspunse:
- Zdravăn... Nu petreci zdravăn când eşti cum sunt şi cu o societate de oameni care n-au decât milă pentru mine...
Zicând acestea, el rostogoli nişte ochi miraţi asupra noastră. Neranţula, explicându-se atunci, ne dădu la rândul nostru de gândit:
- Sunt doi prieteni, doi vechi prieteni, pe care tu nu-i mai recunoşti, dar de care îţi vei reaminti dacă îţi voi spune că aceşti bărboşi sunt Marcu şi Epaminonda, cei doi flăcăi cumsecade care veneau să mă vadă duminica şi joia la spital când aveam craniul spart.
La vorbele acestea, faţa beteagului se făcu gravă şi sincer mâhnită.
- Ah!... zise el, îmi aduc aminte, apoi... Pentru mine ai părăsit pe aceşti doi prieteni... Acum... lăsaţi-mă... Nu mă aşteptam la surpriza asta...
Nici noi nu ne aşteptam!... Schilodul acesta... Neranţula ne părăsise pentru el!... De ce?
Privirile noastre, ce arătau dorinţa noastră de a cunoaşte adevărul, se opriră pe obrazul lui emoţionat. Ea închise blând ochii în semn că se învoieşte şi-1 ajută pe Aurel să se îndrepte spre uşa ce era deschisă, dar al cărei cadru, tocmai în acea clipă, fu tot împlinit de groaznica ţaţă:
- Aşa petreceţi voi, copii? miorlăi ea.
- Despre ce-i vorba? De taxă? întrebă Epaminonda cu glas stins.
- Ei da, băiete! De două ceasuri şi mai bine nu v-am mai supărat.
Neranţula scoase un strigăt de vită măcelărită, dădu drumul schilodului şi se repezi la sertarul unui scrin, luă tot felul de giu-vaericale şi le azvârli dintr-o dată în obrazul patroanei sale:
- Ţine! Scroafă scârboasă! Satură-te de taxă! Şi lasă-ne în pace până mâine dimineaţă!...
Apoi, reluând braţul lui Aurel, pieri cu ocrotitul ei. Ţaţa învineţi şi se rezemă de pervazul uşii.
- Ah! Asta-i culmea! Niciodată nu s-a încumetat cineva să-mi zică „scroafă scârboasă!" Şi dacă aţi şti cât de bună am fost şi sunt cu această copilă! Făr' de mine, ar fi azi o petecăreasă... Dumnezeule!... Am doară dreptul să-mi cer taxa. Ea îmi datorează o grămadă de bani, atât de risipitoare e... Doamne! Doamne! Ce ruşine!
Am strâns giuvaericalele împrăştiate pe jos şi am pus în mâinile mărinimoasei ţaţe un bilet de o sută de franci:
- Pleacă, madam, şi acum să nu mai vii! i-am spus eu.
- Cum, să nu mai vii? izbucni ea. N-aţi fi vrând ca pentru o hârtie de o sută de franci să-mi secvestraţi pe cea mai frumoasă fată! Sunt în salon trei domni cumsecade care o vor. Ei nu se duc decât cu dânsa. Şi ăştia sunt muşterii care plătesc sticle scumpe pentru toată lumea, nu ca voi...
- Dar, madam, noi nu suntem muşterii...
- Nu sunteţi muşterii! Atunci, ce? Amanţi de inimă? Nu îngădui asta în casa mea! Şi încă doi pe deasupra! Ah nu! Ştiţi că aveţi haz!... la-n priviţi-o puţin pe această Anicuţa! Să-mi plătească mai întâi cele patru mii de franci ce-mi datorează, după asta, facă ce-o vrea, treaba ei!
