Chiar şi cei care supraveghează păsările trebuie să-şi supravegheze spatele
Ron Minaker era copleşit de priveliştea acelei căderi de apă, de pe stâncile situate de cealaltă parte a lacului. Cascada Diavolului, după cum era descrisă în broşurile destinate ornitologilor amatori, care veneau de la mare distanţă ca să străbată parcul în lung şi-n lat.
„Mai degrabă Vespasiana Diavolului", spuse Ron cu voce tare. „Şi asta", adăugă el, arătând cu bărbia spre suprafaţa netedă a apei, „în curând va fi Băltoaca Diavolului, dacă nu o să plouă mai curând."
Se lăsă pe vine în locul unde poteca se bifurca, strâmbându-se când îi trosniră genunchii. Uşor spre dreapta, poteca urma graţioasă malul lacului, lârgin-du-se puţin în apropierea cascadei - unde urmele de paşi bătătoriseră pământul, creând un loc de unde aveai o bună vizibilitate - şi pierzându-se apoi în pădurea deasă. Apropo de pădure deasă, un pâlc de cedri acopereau partea de faleză de unde izvora Cascada Diavolului. Păduricea se întindea şi pe cealaltă parte a stâncii, pierzându-se din nou în pădurea cea deasă. Din locul unde se afla, Ron nu putea să vadă această din urmă porţiune, dar o cutreierase suficient de mult ca să şi-o poată reprezenta.
Pe hartă, lacul acela era trecut sub numele de Lacul McCarston. O descriere măgulitoare, în opinia lui Ron, chiar dacă, din ce-şi amintea el, acolo fusese din-totdeauna apă. Localnicii îi spuneau Banana lui McCarston, denumire care descria mult mai realist forma locului. Totuşi, geologii guvernamentali îl declaraseră lac şi, atunci, poţi săi contrazici? Dar avea lucruri mult mai impor-tante la care să se gândească în dimineaţa aceea. Ca de exemplu, moartea lui Jos Poot.
Jos Poot fusese pasionat de păsări. Când îi fusese descoperit cadavrul, în urmă cu 15 zile, avea asupra Iui, prin numeroasele buzunare ale hanoracului, toate instrumentele şi accesoriile necesare în acest sens. Un alt ornitolog îl găsise cu faţa în jos, printre tufele de pe bucata de pământ dintre poteca ce şerpuia de-a lungul malului şi cea care se bifurca în dreapta lui Ron. Cadavrul nu fusese observat de cei care mai trecuseră pe acolo, din cauza tufişurilor foarte dese de pe ambele părţi ale potecii din dreapta.
Omucidere, decretaseră medicii legişti. Moartea survenise cu cel puţin două săptămâni în urmă şi era exclusă posibilitatea de a se fi înecat în mod acciden tal. De fapt, nu murise înecat. E adevărat, cadavrul era destul de murat; un Ghid Petersen îmbibat cu apă, un briceag şi o curea de binoclu fuseseră găsite în apa lacului, adâncă până la glezne, dar moartea fusese cauzată de un traumatism, respectiv, de o lovitură la ceafă.
în opinia lui Ron, lovitura fusese aplicată de soţia lui Jos Poot, Orma, dar colegii săi nu-i împărtăşeau părerea. E adevărat, recunoşteau ei, Poot fusese un bărbat foarte brutal. Avea nu mai puţin de trei condamnări pentru abuz, aşa că femeia avea toate motivele. De asemenea, doamna Poot fusese văzută intrând în parc împreună cu soţul său, în urmă cu o lună - cam atunci când fusese dat dispărut -, astfel încât avusese şi ocazia să o facă. Dar cum, replicau colegii săi, ar fi putut o femeie aşa micuţă - într-adevăr, era foarte mică de statură - să-şi lovească soţul de 120 de kg, chiar şi din spate, pe când erau în apă, şi apoi să-1 care pe toată distanţa aceea până la locul unde fusese găsit?
Deodată, se auzi un răpăit şi Ron se uită în sus. Se dădu un pas mai în spate. Sunetul se auzi din nou, dinspre locul în care se terminau tufişurile, unde cărarea întortocheată atingea malul lacului, la poalele Cascadei. „O ciocânitoare", îşi spuse el, clipind din ochi în lumina slabă a soarelui. „O ciocânitoare pitică? Nu, o ciocânitoare pătată", gândi el, mândru că a putut identifica pasărea.
„Gata cu studiul păsărilor." Se lăsă pe vine încă o dată, de data asta mai atent la genunchii care trosneau. „Mai bine să fac mai multe poze", îşi zise el, scoţând un film nou din buzunarul hainei. „întrucât nu pot să-i aduc pe toţi aici, e singura modalitate de ai convinge pe sceptici că văduva este cea care 1-a omorât. Oricum, le e frică de păsări."
