Tînărul se întoarse la colegii lui şi muzica începu din nou. II simţeai cu adevărat pătruns de ritmul pe care îl crea, susţinut de baterie.
— E un băiat bun, spuse patronul, aplecîn-du-se peste tejghea. De altfel, toţi trei sînt băieţi de treabă şi nici unul nu se droghează. N-aş putea spune asta despre toţi clienţii mei.
Maigret plăti consumaţia şi ieşi pe trotuar. Găsi în cele din urmă un taxi şi ceru să fie dus acasă.
A doua zi dimineaţă, comisarul urcă la etajul judecătorilor de instrucţie şi intră la judecătorul Libart.
— Aş vrea să-mi daţi un mandat de percheziţie. Pe numele Angele Louette, celibatară, exercitînd profesia de maseuză, cu domiciliul în strada Saint-Andre-des-Arts.
Grefierul scria.
— Asta înseamnă că vă apropiaţi de rezultat?
— N-am nici cea mai mică idee. Mărturisesc că bîjbîi.
— Nu e nepoata bătrînei?
— Exact.
— Şi în acelaşi timp moştenitoarea ei! Pare ciudat, în cazul ăsta.Maigret se aştepta la această obiecţie, care i-ar fi trecut prin minte oricui. Angele Louette era sigură că va deveni moştenitoare într-o bună zi, într-un timp relativ scurt, avînd în vedere vîrsta mătuşii sale. De ce ar fi riscat să-şi petreacă restul zilelor în închisoare ca să-şi însuşească ceea ce îi revenea oricum?
— în fine! Urmăriţi-vă ideea. Vă urez noroc.
La zece fără un sfert, Maigret se găsea pe cheiul Megisserie împreună cu Lapointe, care conducea mica maşină neagră. La uşă nu erau draperii, nici un grup de oameni, nici măcar un singur curios.
Maşina funerară trăsese la trotuar şi doi inşi solizi coborîră să aducă sicriul.
Nu erau flori, nici coroană. Perdelele se mişcară la cîteva ferestre. Portăreasa veni la uşă şi-şi făcu semnul crucii.
Bătrînul negustor de păsări părăsi un moment penumbra prăvăliei şi se alătură fiului său pe trotuar.
Asta a fost tot.
Angele Louette urcă singură în maşina neagră trimisă de pompele funebre.
Biserica era aproape pustie; doar două femei aşteptau în faţa unui confesional.
