ARTHUR BURDON petrecu două sau trei zile într-o stare de nesiguranţă teribilă, dar în cele dizj urmă ideea pe care o avea în minte deveni atîl de puternică, încît depăşi orice obiecţie.
Merse la Carlton şi întrebă de Margaret. Aflase de la portar că Haddo ieşise în oraş, aşa că era sigur că avea s-o găsească singură. Un simplu şiretlic îi permise să evite a-i fi anunţat numele.
Cînd fu condus în camera ei, o găsi pe Margaret stînd jos. Nu citea şi nici nu lucra.
— Mi-ai spus că te pot vizita, spuse Arthur. Margaret se ridică în picioare fără să-i răspundă şi păli.
— Pot să iau loc? întrebă el.
Ea înclină din cap. Preţ de o clipă, se priviră* în tăcere. Arthur uită dintr-odată tot ce îşi pusese în gînd să spună. Intervenţia lui părea intolerabilă.
— De ce ai venit? rosti Margaret cu asprime. Amîndoi simţeau că era inutil să încerce să !
adopte convenţiile întrunirilor de societate. Era imposibil să discute despre lucrurile banale ce ar fi uşurat conversaţia.
— M-am gîndit că te-aş putea ajuta, răspunse el grav.— Nu vreau nici un ajutor. Sînt pe deplin fericită. Nu am nimic să-ţi spun.
Vorbea în grabă, cu o anume nervozitate, iar ochii îi erau fixaţi pe uşă, ca şi cum s-ar fi temut că cineva ar fi putut intra.
— Eu simt că avem multe să ne spunem, insistă el. Dacă nu putem vorbi aici, de ce nu vii să mă vizitezi?
— Ar afla! strigă ea brusc, ca şi cum cuvintele i-ar fi fost smulse. Crezi că i se poate ascunde ceva?
Arthur o privi cu atenţie. Era înspăimîntat de teroarea ce i se citea în ochi. La lumina zilei, schimbarea de pe faţa ei era evidentă. Figura îi era slabă, chinuită, şi avea în permanenţă privirea unui om hăituit. Arthur se uită în altă parte.
— Vreau să ştii că nu te învinuiesc în nici un fel pentru nimic din ce-ai făcut. Nici un gest al tău nu ar putea să-mi scadă afecţiunea pentru tine.
— Oh, de ce-ai venit? De ce mă chinui spu-nînd asemenea lucruri?
Izbucni dintr-odată în plîns şi începu să se plimbe agitată prin cameră.
— Vai, dacă ai vrut să fiu pedepsită pentru durerea pe care ţi-am provocat-o, te poţi bucura acum de triumful tău. Susie mi-a spus că speră să trec prin agonia căreia te-am supus pe tine.
Dacă ar şti!
Margaret începu să rîdă isteric. Se aruncă în genunchi lîngă Arthur şi îl apucă de mîini.
— Credea că eu nu văd? îmi sîngera inima cînd îţi priveam biata faţă slăbită şi ochii chinuiţi.
Ah, cum te-ai schimbat! N-aş fi crezut niciodată că un om se poate schimba atît de mult în aşa de puţine luni, iar de vină sînt eu. Vai, Arthur,
