Afară sc auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar sc făcu linişte. Ghiţă începu şi cl să plângă, o strânse la sân şi îi sărută fruntea.
— Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită, zise cl, şi deodată sc întoarse spre uşă.
Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa.
— Pintca cu jandarmii! şopti bărbatul scoţându-şi cuţitul din turcac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem vreme.
— Săriţi, că mă omoară! săriţi, mâi oameni! strigă nevasta luptându-sc cu cl, săriţi, săriţi!
Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin dc sânge cald, iară Chită o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adânc spre inima ei.
— Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descarcă pistolul în ecafa lui Chită, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine 1-a împuşcat.
Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana sc opinti să se ridice.
— Tu eşti, Lică, tu? gemu ea eu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică.
Când Lică sc plecă asupra ci, ca ţipă dezmierdată, îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ci.
Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sângele dc pe obrajii zgâriaţi, să-1 şteargă fără de astâmpăr, ca şi când mâna ci ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul dc la piciorul patului şi îl încinse.
— Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, lc zise după aceste, şi când socotiţi că eu mă apropii de Fundureni daţi foc pentru ea să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pc cealaltă calc la Incu, iar tu, lăunc, tc întorci la Şlcula.
Toate aceste cl lc zise iute, ca şi când i-ar fi fost groază să mai stea sub acest acoperământ şi ştergându-şi mereu cu mâneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, sc depărta spre şirul dc răchite, undc-şi lăsase calul.
Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni şi iar o dată înapoi; era obosit şi se culcase.
Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă cl încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul până la lncu, eu înconjur şi pc drumuri rele, pe la Fundureni.Iară zgârietura din faţă îl ustura şi-1 făcea mereu să sc întrebe: „Cc vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgâriat la faţă şi muşcat la mână?"
Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ei stătea zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată cl îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şi o ţinu aşa cale dc câteva împuşcături, apoi căzu frânt la pământ, încât îşi aruncă stăpânul cât colo între cioate.
„Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se ridică anevoie dc la pământ. Ce să fac cu acum!? Calul meu!? Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu eu faţa zgâriată, şi cârciuma arde."
încă pc când plecase dc la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începu să-1 treacă sudorile şi tremura încât abia mai stătea pc picioare.
El se gândi să-şi ia calul şi să-1 târască până la râuleţul umflat, că doară o să-1 ducă valurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar şaua dc pe el, îi luă frâul din cap şi plecă spre râuleţ, ca să o ia pe jos până la Incu. Râuleţul era însă umflat. „Nu-mi pasă!" îşi zise el hotărât şi, aruncând şaua şi frâul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimântat spre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi aşa umbla mereu pc mal, privind neîncetat împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc şi ştergându-şi din când în când sângele dc pe obraji.
Deodată cl sc opri înveselit în loc. Chită plecase călare la Ineu, şi calul Iui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul, putea sosi la vreme în Incu.
El sc întoarse iar la vale, deşi era secat dc puteri şi parcă nu sc mai simţea destul de tare a-şi târî trupul până la cârciuma cuprinsă dc flăcări.
în vremea aceasta Răuţ sc depărtase spre Incu, lărvu o luase spre Şicula, iară Pintca, văzând focul la Moara cu noroc, îi lăsă pc săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi adueându-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, sc întoarse drept pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme.
Când ajunse la murgul Iui Lică, calul îi sări speriat în lături.
