„Ce ţinut ciudat!" scria Van Mitten în carnetul său, notând câteva impresii în fugă. „Femeile muncesc pământul şi poartă poveri, în timp ce bărbaţii torc cânepa şi împletesc lâna."
Olandezul nu se înşela. Aşa se obişnuieşte în depărtatul ţinut al Lazistanului, unde-şi începură a doua parte a itinerarului. Acest teritoriu este o regiune puţin cunoscută, care se-ntinde de la frontiera cu Caucazul, între văile Şarcutului, Ciorochului şi ţărmul Mării Negre. De la francezul Th. Deyrolles încoace, puţini călători s-au aventurat prin districtele acestui paşalâc al Trebizondei, prin munţii de înălţime medie, al căror şif asemănător unui scul de lână încurcat ajunge până la Lacul Van şi înconjură oraşul Erzurum din Armenia turcească, localitate cu peste douăsprezece mii de locuitori.
Şi totuşi, acest ţinut a fost teatrul unor mari fapte istorice. Părăsind podişurile lui, acolo unde se desfac cele câteva braţe ale Eufratului, Xenofon şi cei zece mii de ostaşi ai săi, retrăgându-se în faţa armatelor lui Artaxerxes Mnemon, a ajuns la malul râului Phase. Acest Phase nu-i Rionul care se varsă la Poti, ci râul Kura, care coboară din Caucaz; cursul lui nu-i departe de Lazistan, pe care se pregăteau să-1 străbată domnul Keraban şi însoţitorii săi.
Ah! Dacă Van Mitten ar fi avut timp, ce observaţii preţioase ar fi făcut, fără îndoială observaţii pierdute definitiv pentru erudiţiidin Olanda. Şi de ce, mă rog, n-ar fi găsit chiar locul unde Xenofon, general, istoric şi filosof, s-a luptat cu taocii şi şalibrii, când ieşea din ţinutul karducilor, precum şi muntele Şenium, de unde grecii au salutat cu urale mult-doritele valuri ale Pontului Euxin?
Dar Van Mitten n-avea nici timpul să vadă, nici răgazul să cerceteze aceste locuri sau, mai curând, nu era lăsat.
Bruno profită de părerile lui de rău pentru a stărui iar, îmboldin-du-şi stăpânul să împrumute de la domnul Keraban suma necesară ca să se poată despărţi de el.
— La Hopa! suna de fiecare dată răspunsul.
Se aflau în drum spre Hopa. Dar vor găsi oare acolo un mijloc de transport, un vehicul oarecare, capabil să înlocuiască diligenta lor atât de confortabilă? Complicaţia era destul de gravă. Mai aveau de parcurs aproape două sute cincizeci de leghe şi mai rămăseseră doar şaptesprezece zile până la 30 ale lunii, dată până la care ar fi trebuit să ajungă la Scutari. Ahmet ţinea neapărat să nu-şi amâne sosirea, pentru a-şi putea celebra, la timp, căsătoria cu Amasia, care trebuia să-1 aştepte în vila unchiului său. Se-nţe-lege de ce domnul Keraban şi nepotul lui erau unul mai nerăbdător decât celălalt. De aceea se aflau în mare încurcătură în ce priveşte felul în care vor face a doua parte a călătoriei. Nici gând să găseşti un poştalion sau măcar o trăsură în micile aşezări risipite ale Asiei Mici. Prin urmare, erau obligaţi să se mulţumească cu vreunul din mijloacele de transport folosite în aceste ţinuturi, care nu putea fi decât rudimentar. Necăjiţi şi gânditori, mergeau de-a lungul ţărmului, domnul Keraban pe jos, Bruno la fel, ţinând de căpăstru calul lui şi al stăpânului său, care prefera să păşească alături de prietenul său. Nizib, călare, se afla în fruntea micii caravane. Ahmet o luase înainte ca să caute un loc de dormit la Hopa şi să cumpere vehiculul de care aveau nevoie ca să poată porni mai departe în zori.
