Există o parte a campaniei care îţi mănâncă timp, energie şi resurse: organizarea. Lipsa unei echipe închegate se simţea, iar votul uninominal se dovedea o provocare care depăşea adeseori capacitatea de reacţie a colaboratorilor mei. Excluzând echipa de la Urlaţi, în celelalte comune nu reuşeam să constitui eficient echipele de voluntari care să pregătească terenul pentru candidat. Cerusem cu mult înaintea începerii campaniei să găsim persoanele care să preia munca, de rutină şi costisitoare ca timp, pentru difuzarea materialelor. Până una alta, în trei comune unde am avut acţiuni i-am folosit pe tinerii de la Urlaţi. în cursul săptămânii soluţia se dovedea greoaie. Studenţi sau elevi, disponibilitatea lor era după ora 17.00, iar problema ca să îi pot folosi şi în comunele mai îndepărtate se punea cu atât mai puţin. Apoi, la sat, după ora 18.00 era din ce în ce mai greu să găseşti cetăţenii dispuşi să stea la o vorbă. Treceam prin comune care erau total descoperite. Nici urmă de afişaj. Oamenii nu ştiau cine le sunt candidaţii, dar nu ştiau nici măcar că urmează un vot. La Moara Nouă o persoană era de-a dreptul contrariată. Primarul e ales, de ce mai umblăm pe străzi?
De dimineaţă am ajuns cu cel puţin o jumătate de oră înaintea copiilor şi profesorilor la locul de întâlnire. Satul Moara Nouă. Ies din maşină şi mă plimb pe uliţe. Un fel de sărăcie murdară în jur, care e accentuată de noroiul în care se scufundau străzile neasfaltate. Locul de întâlnire trebuia să fie în faţa bisericii. Nu vedeam decât o clopotniţă şi o clădire care îmi părea hambar sau un staul pentru animale. îmi dă de gândit crucea de pe clădire. O sun pe una dintreprofesoare ca să cer îndrumări. Nu reuşeam să găsesc biserica. Până la urmă ne întâlnim şi îmi arată Lăcaşul Domnului, căruia eu îi stabilisem altă destinaţie. îmi spune că e vechiul birt, transformat în biserică, adică o cruce aşezată pe acoperiş. Mai aveam ceva de spus? Copiii se adună. Fremătau neliniştiţi. La o poartă, un băieţel se uită cu jind. îl întreb în ce clasă e. îmi spune că e în clasa a V-a, dar nu e la şcoală în sat. îmi dau seama că ar vrea să fie printre copii. îl întreb dacă poate să se echipeze repede, că îi pun o vorbă bună. în cinci minute iese din casă. O rog pe mama lui să îi pregătească un pacheţel cu ceva de-ale gurii. Copilul vine spre mine şi îmi zice.:„Gata. Mă luaţi şi pe mine?" Profesoara îl recunoaşte, e un fost elev al şcolii, şi acceptă să se alăture copiilor din clasele primare. Părinţii îmi mulţumesc cu timiditatea săteanului surprins că ceva bun li s-a întâmplat.
La Berceni, 150 de copii aşteptau să urce în autocare. Profesoara Silvia e ca un cintezoi. Veselă, îşi animă elevii. Un băieţel îmi oferă un buchet de flori şi îmi mulţumeşte că le-am făcut acest cadou. îi îndemn să urce în autocare pentru că intrarea în Bucureşti e mai dificilă. Lângă un autocar un băieţel plângea. Nu voia să plece fără mama lui. îi tremurau mâinile şi era vizibil speriat că trebuie să părăsească satul. învăţătoarea încerca să îl liniştească. Mama lui îl încuraja, ţinând în braţe o fetiţă de doi ani. Nu voia ca prichindelul să rateze excursia. Copilul, nu şi nu. Singura soluţie era să plece cu el. Atunci, mama o roagă pe o vecină să aibă grijă de fetiţă şi se urcă în autocar. în trening, cu papuci de casă, îşi ia copilul alături şi cere permisiunea să îl însoţească. Mi se părea imposibil să le refuzi dorinţa. O profesoară îmi spune că pot avea şi alţii pretenţia. Ceilalţi părinţi spun că nu e nicio problemă. Nimeni nu se supără.
