Ion Vianu

Este fiul criticului literar Tudor Vianu şi al Elenei Irimescu, fiica lui Ştefan Irimescu, medic, întemeietorul ftiziologiei din România. Timp de doi ani de zile, în perioada 1952-1954 este student al secţiei de limbi clasice a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Deşi tatăl său şi-ar fi dorit ca fiul să-i urmeze la catedră acesta îşi alege un alt traseu profesional, urmând între 1954 şi 1960 cursurile Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti. Uimirea şi tristeţea lui Tudor Vianu sunt descrise în volumul cu caracter autobiografic Amintiri în dialog, scris în colaborare cu amicul său, Matei Călinescu, cel care va deveni critic literar. Din anul 1963 este numit preparator la Clinica Universitară de Psihiatrie din Bucureşti.

A emigrat în Elveţia în anul 1977, după ce s-a implicat în mişcarea lui Paul Goma, fiind printre puţinii care au avut curajul să semneze Apelul lansat de acesta, apoi se va face cunoscut pentru luările de poziţie la postul de radio Europa Liberă împotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca armă politică. După Revoluţia din 1989 s-a implicat într-un mod foarte activ în denunţarea psihiatriei politice comuniste şi a scris articole cu conţinut politic în revistele 22, Dilema Veche, în ziarul România liberă, etc. După ieşirea la pensie se întoarce în ţară şi se dedică meseriei de scriitor cu care a cochetat încă din tinereţe, publicînd mai multe volume de proză sau eseistică. Astfel, romanele Caietele lui Ozias şi Vasiliu, foi volante fac parte din trilogia neterminată "Arhiva Trădării şi a Mâniei". Paramnezii este un roman despre exil şi reîntoarcerea în ţara natală. "Necredinciosul" este inspirat de experienţa medicală a autorului. Blestem şi Binecuvântare este o culegere de eseuri despre problematica tatălui, Antigona, Sacher-Masoch, S. Freud. Investigaţii mateine este un eseu biografic şi critic despre Matei Caragiale.