Elena Milescu era văduva eroului de la Griviţa, poetica şi blajina făptură, ce rămăsese în lume stingheră, trăind înconjurată de amintirile războiului, vara la Stăneşti, în malul Dunării, unde i se părea că e mai aproape de câmpiele Bulgariei, în pământul cărora dormeau osemintele celor morţi; iarna în casa din strada Batistei, în mijlocul lucrurilor rămase de la Milescu. Cu părul aproape alb, cu sufletul iertător, ea era pentru Comăneşteanu imagina frumuseţei ideale, ceva care ar fi semănat cu mă-sa, dacă cineva putea să semene cu Saşa. El o chema Tanti, cine ştie de ce.
Toată lumea asta, strânsă la un loc, părea că nu pricepe bine ce vreau unii de la alţii. La cei mai mulţi le era foame. Timoleon Vucos avea slăbiciune de Anna şi-i vorbea aproape în păr, uşor înclinat către dânsa, pe când cozile fracului i se ridicau de la spate; generalul, ca să mai însufleţească convorbirea, istorisea Domniţei şi Uraniei Vucos, amorurile unui vacmistru care voia să-şi taie beregata or de câte ori îl trădau amantele. Elena şi Porţia râdeau de departe.
Anna, cu ochii ţintă la uşe, răspundea într-aiuri vorbelor lui Timoleon Vucos, bătând uşor covorul cu vârful piciorului.
— Am fost la deschiderea Camerei, zicea acesta.
— Ca orşicine.
Timoleon Vucos se uita lung la dânsa:
— De ce, ca orşicine? Anna se încurca:
— Vreau să zic: cu cine?
Iar în gândul ei: „Unde o fi, de nu mai vine!?"
— Singur.
— Da?
Celălalt o privea nedomirit;
—Nu-i iertat să meargă cineva singur la deschiderea Camerei? Pe Anna o apucă un râs nervos:
— Se înţelege că nu, când acel cineva e însurat, în sfârşit, uşa se deschise şi căpitanul intră...
Fără a părea deloc grăbit şi fără a-şi cere iertare de întârziere, el sărută mâna Annei în cea mai desăvârşită linişte, şi numai cândnevastă-sa îi spuse că erau aproape opt şi jumătate, se uită la ceasornic şi explică Annei că lucrase până atunci. Dânsa îl fixă cu ochii galeşi:
— Eşti sigur?
— Cum să nu fiu sigur!...
Generalul, care prinse în fuga vorbele lor, glumea cu înţelesuri:
— Asigur-o, neiculiţă, c-ai fost la regiment, sau dacă ai fost în altă parte, că n-ai fost cu mine.
— Am fost la regiment.
— în sfârşit, bine c-ai venit! Poate de-acuma să se mai descreţească fruntea cucoanelor.
Apoi, scurt cum era şi cu picioarele sucite, luă pe Comăneşteanu de mijloc şi-1 duse înaintea lui Timoleon.
— Iacă, aşa armată avem noi, onorabile. îţi place? Timoleon Vucos se înclină, ironic. Generalul urmă.
— Şi dacă nu-ţi place dumitale, las' că-i place cucoanei. Anna vrea să facă pe supărata:
— Iorgule, spui-prostii!...
— Lasă, dragă, că doar toate sunteţi amorezate lulea. Şi dumneta şi nevastă-sa, şi domniţa Smaranda, şi nepoata... Până şi cumnata Elena!... Până şi eu, bre!...
— Halal de noi!
— E o molimă. Parcă toţi am fi despicaţi din el, vorba lui Aristofan.
' Feciorul pofti la masă.
Minunata eleganţă a sălii de mâncare părea că îndreptează gândurile, le ascute şi le rafinează. După prima sorbitură de vin, sângele se urca uşor în obrazul doamnelor. Generalul mucalit spunea lucruri pipărate, mânca din fugă, săruta mâna vecinelor, tuşea, râdea, punând însufleţire în toată lumea. Domniţa Smaranda vrea să ştie ce era cu despicătura lui Aristofan.
— Să ţi-o spuie nevasta, domniţo, că ea mă învaţă drăcii de-astea.
