Dar sunt obligată să aplic legea ancestrală, căci tolerarea unei astfel de neglijenţe înjoseşte puterea divină de care dispune împăratul. Fără respect, fără teamă, domnia ar deveni o joacă de copii, şi dinastia ar fi răsturnată. E inutil să mai discutăm. Vei fi împăratul Chinei!
Câteva zile mai târziu, priveam cu mulţumire ceremonia în cursul căreia Soare urca pe tron. Cântecele şi tămâia, laudele funcţionarilor, uralele soldaţilor, ospeţele oferite poporului au alungat amintirea zilelor întunecate. Doamna Liu a noului suveran a devenit împărăteasă. Fiul lor cel mare a primit titlul de Fiu Suprem. Am inaugurat o nouă eră numită Trezirea Culturii. Viitor şi soţia lui au fost exilaţi la sud de Fluviul Lung, unde trebuiau să mediteze asupra deşertăciunii lumii, în faţa unui peisaj ostil. Membrii clanului împărătesei decăzute au fost deportaţi în provincia Qin. Aveau să moară în mizerie.
Noul suveran a refuzat să domnească. Printr-un decret, el a adus un omagiu rolului jucat de mine pe lângă defunctul împărat, şi-a recunoscut lipsa de experienţă politică şi a comunicat hotărârea sa de a-mi încredinţa imperiul. A poruncit să-i fie scos tronul din Palatul Audienţelor şi m-a lăsat singură să primesc Salutul de Dimineaţă. S-a închis în palatul său împreună cu Curtea lui discretă şi apărea alături de mine doar în marile ocazii.
într-o seară, oamenii mei m-au informat că exilatul înţelepciune se agita în taină ca să evadeze de la reşedinţa sa supravegheată. Mesajele trimise unchilor şi verilor săi aflaţi în posturi în regate-provincii fuseseră interceptate. în aceste scrisori, fiul nedemn spunea că regenţa mea era o uzurpare şi-i chema pe prinţii de sânge să se revolte.
Am fost cuprinsă de tristeţe şi mânie, dar nu aveam timp de pierdut cu tânguiri zadarnice. Chiar în aceeaşi noapte, am trimis în taină spre provincia muntoasă Ba pe MareleGeneral al cavaleriei Stângii, supraveghetorul gărzii imperiale Pădure de Pene, Qiu Shen Ji, cu o armată de o mie de călăreţi. Misiunea lui era să-l convingă pe înţelepciune să nu facă o nouă nebunie.
Al doilea fiu al meu se născuse în anul cinci al erei Strălucirea Eternă, în luna decembrie, pe drumul de pelerinaj spre mormântul Strămoşului Etern, în mijlocul unui peisaj cu copaci desfrunziţi, care străpungeau ceaţa cu crengile lor lungi şi subţiri. Purtam un embrion în pântece ca o sfidare lansată Curţii Exterioare, care refuza să-mi acorde un titlu, înţelepciune văzuse lumea când începuse să ningă, întreaga viaţă avea să fie răceală elegantă şi agitaţie nebunească.
Din primii ani ai copilăriei, suferise de faptul că era fratele mai mic al Fiului Suprem. Diferenţa între băieţi era de doi ani şi înţelepciune fusese numit însoţitorul oficial al fratelui său. Instruiţi de aceiaşi maeştri, citind aceleaşi cărţi, practicând aceleaşi sporturi şi fiind de aceeaşi înălţime, inegalitatea dintre ei era totuşi mare: numărul de valeţi; diferenţa de saluturi, varietatea felurilor de mâncare; culorile corespunzătoare rangului lor; atenţia arătată de Tatăl Suveran. Numit rege al provinciei Yong, înţelepciune avea să fie totdeauna servitorul fratelui său.
La opt ani, înţelepciune a părăsit Cetatea Interzisă şi s-a mutat în palatul său regal. Instruit de funcţionarii aleşi de mine, crescuse în lumea exterioară şi devenise adult fără să-mi dau seama. La cincisprezece ani, urcase Treptele Roşii şi asistase din acel moment la Salutul de Dimineaţă.
