După aceste haiku-uri, să punem punct. Unii cititori sunt contrariaţi. Doar atât este un haiku, această poezie atât de înconjurată de mister, această piatră preţioasă a limbajului? Cel puţin dacă s-ar putea înţelege. Dar, spun puriştii, un haiku nu se explică. Fie. Principiul este bun. Dar o amintire din copilărie mă înclină spre mai puţin absolutism.
Fac parte dintr-o familie de muzicieni. Ploua cu premii. Naşul meu cânta la vioară, mătuşa mea preda canto, părinţii mei, unchii, mătuşile, verii, verişoarele ciupeau, suflau toţi într-un instrument oarecare şi extrăgeau din el sunete armonioase. Mama era cea mai puţin dotată, şi eram privit cu un strop de milă. Un unchi a încercat să mă salveze:
- Nu-ţi place muzica, micuţule?
- Puţin, am spus eu, mai ales fanfara municipală!
Unchiul Robert a tresărit:
- Fanfara municipală... a repetat el cu oroare.
Şi, în secunda următoare, m-a luat de ureche şi m-a târât în sala de muzică. Acolo, a trebuit să îngurgitez fără să mişc o serie de sonate de Beethoven. Supliciul a durat două ore lungi. Am ieşit de acolo buimac, dezgustat pentru totdeauna de frumoasa muzică clasică.
Ei, nu chiar pentru totdeauna, desigur. Dar repararea stricăciunilor a luat mult timp. Această experienţă măva face să încalc, pe ici, pe colo, regula nescrisă a haiku-ului, „un fulger nu se disecă niciodată".
Iată un prim exemplu. Dar această încercare de explicare nu va înlocui intuiţia. Cititorul este artizanul poemului său, el îşi inventează propriul cântec.
