Cel mai periculos era mersul pe jos, nu din cauza riscului unei căderi, ci pentru că se vedea prea bine cît de mare era efortul pe care îl făcea. în schimb, ca să urce şi să coboare scările casei era de înţeles că trebuia să fie ajutat, chiar dacă ar fi fost în stare să se descurce şi singur. Cu toate acestea, cînd avea într-adevăr nevoie de un braţ de sprijin, nu primea să-i fie dat.
- Mulţumesc, spunea el, dar încă mai pot.
Intr-o zi nu mai putu. Se pregătea să coboare singur scările cînd îşi pierdu cunoştinţa.
- Am căzut de pe picioare, fără să ştiu nici eu cum, aproape mort, îi povesti unui prieten.
A fost mai rău: scăpă cu viaţă ca prin minune, pentru că-i veni ameţeală chiar în capul scării şi numai datorit: uşurimii corpului său nu se rostogoli la vale.
Doctorul Gastelbondo îl duse de urgenţă în străvechiul oraş Barranca de San Nicolas cu trăsura lui don Bar-tolome Molinares, care îl găzduise în propria casă în călătoria sa anterioară şi avea pregătit acelaşi dormitor mare şi bine aerisit, cu vedere spre Strada Mare. Pe drum începu să-i curgă din colţul ochiului stîng o secreţie densă care nu îi dădea pace. Călători absent la tot ce era în jurul lui şi din cînd în cînd părea că se roagă, cînd de fapt murmura strofe întregi din poemele lui preferate. Doctorul îlştergea la ochi cu batista lui, mirat că nu o făcea el însuşi, care era atît de preocupat de curăţenia trupului său. Se învioră abia la intrarea în oraş, cînd nişte vaci smucite fură cît pe-aci să le doboare trăsura şi în cele din urmă răsturnară berlina preotului paroh. Acesta făcu o tumbă în aer şi se ridică îndată dintr-un singur salt, alb de nisip pînă în creştetul capului, cu fruntea şi mîinile pline de sînge. Cînd îşi reveni din şoc, grenadirii fură nevoiţi să-şi croiască drum printre trecătorii opriţi în loc şi copiii goi care nu doreau decît să facă haz de accident, neavînd habar cine era călătorul care, aşa cum şedea în penumbra trăsurii, parcă era un mort.
Doctorul îl prezentă pe preot drept unul dintre puţinii care îl susţinuseră pe general în vremurile cînd episcopii tunau din amvon contra lui şi fusese excomunicat pentru că era mason şi iubitor al celor lumeşti. Generalul nu părea să-şi dea seama de ceea ce se întîmpla şi nu se dezmetici decît în momentul cînd văzu sîngele de pe sutana preotului, iar acesta îl rugă să facă uz de autoritatea sa pentru ca vacile să nu mai fie lăsate să umble libere într-un oraş unde, cu atîtea trăsuri, nu mai puteai merge în siguranţă pe jos, pe drumurile publice.
- Nu vă faceţi sînge rău, Cuvioşia voastră, îi spuse el fără să-1 privească. Aşa e în toată ţara.
Soarele de la orele unsprezece stăruia neclintit pe nisipul străzilor largi şi pustiite, iar oraşul întreg reverbera căldura. Generalul se bucură că nu avea să stea acolo mai mult decît era nevoie ca să se refacă după căzătură şi ca să iasă în larg într-o zi cu mare agitată, fiindcă în manualul francez scria că răul de mare ajuta la eliminarea fierei
