Nu insist a Vă mai aduce aminte că Vă rugasem a desbrăca tăcerea mea de orice semnificaţiune preconcepută şi că, îndeosebi, dorisem să n-o păziţi DV. care aveaţi odinioară şi timpul şi inclinaţiunea de-a scrie.
Dar e drept că atunci când cineva n-avea decât un considerent: „Que dira le monde?" şi când acesta e înlăturat prin „Le monde dira ce qu'il voudra" tăcerea poate avea semnificaţiuni deosebite, asupra cărora o repet nu insist.
Oricât de nedrept aş fi, totuşi pân-acolo nu merg cu nedreptatea de-a voi să Vă atribui cea mai mică vină în desfăşurarea acestor împrejurări din urmă.
Dac-aş fi avut vreo dorinţă e ca nici măcar în asemenea momente să nu intervină asprimi de acelea, precum sunt în ultima DV. scrisoare, căci nici un singur sentiment din viaţa mea, nici unul nu le-a justificat. Am fost şi sunt în neputinţa de-a face ce aş fi voit, căci nu-mi mai e permis să zic „ce voi", dar ce s-atinge de curăţia şi sinceritatea acelui sentiment pe care am îndrăznit de a-1 avea pentru DV, fără s-o merit aceasta, o mărturisesc; nu cred că ar fi justificat calificaţiuni ca cele din scrisoarea din urmă.
Vă trimit scrisorile DV. şi vă declar liberă de orice legătură. Ceea ce Vă rog şi ceea ce poate inima DV. îmi va îngădui e ca eu să nu mă simtatât de liber ca o pasăre şi să-mi permiteţi, dacă nu vă va supăra întru nimic, să-ntreb de DV. în acel ton respectuos, care arareori a fost înlăturat în ceea ce priveşte sentimentul ce l-au dictat, prin alte sentimente.
Aş fi avut dorinţa de-a veni la Iaşi de Paşti cu care ocazie aş fi avut onoarea de-a Vă prezenta omagiile mele, dar sărbătorile, căzând imediat înaintea neplăcutelor mutări, apoi eu fiind singur şi ticăit în toate privirile, am trebuit cu toată părerea de rău să renunţ la aceasta, abstracţie făcând de la alte neajunsuri, pe care le au asemenea termene.
Mărturisiţi sincer că nu veţi avea măcar timpul material de-a Vă gândi la cele nouă luni de suferinţe, a căror singură cauză, o mărturisesc, sunt eu.
Ei bine Doamnă, eu voi avea acest timp material şi voi gândi mult dacă nu altceva însă desigur la un problem foarte vechi: „De ce atribuim oamenilor rele ce nu stau în voinţa lor, deşi ar fi vrut din toată inima să le înlăture? De ce suntem atât de înclinaţi a preface într-o vină ceea ce nu e decât o eternă necesitate; de ce în fine aruncăm umbra vinei asupra acelor amintiri, cari ar trebui să fie sfântă comoară a vieţii omeneşti?" Nu tăgăduiesc, Doamnă, că dacă nu veţi înţelege acest problem veţi fi fericită în lume. Rămân cu tot respectul al DVoastre
supus servitor M. Eminescu
