După o tăcere prelungă, se auziră paşii de om şchiop şi vocea pe jumătate adormită:
- Cine-i?
- Legea, răspunse Delaura.
Fu tot ce-i trecu prin minte ca să nu-şi strige numele. Abrenuncio deschise poarta, crezând într-adevăr că erau oamenii stăpânirii, şi nu-1 recunoscu.
- Sunt bibliotecarul diocezei, spuse Delaura. Doctorul îi făcu loc să intre în vestibulul cufundat în
beznă, şi-1 ajută să-şi scoată pelerina lac de apă. In felu-i de neconfundat întrebă pe latineşte:
- In ce bătălie aţi pierdut ochiul acesta?
Delaura îi povesti în latina lui clasică întâmplarea cu eclipsa, şi stărui cu amănunte despre răul care persista, cu toate că medicul episcopului îl asigurase că plasturele nu dă greş. Insă Abrenuncio nu luă seama decât la puritatea latinei lui:
- Este desăvârşită, spuse uimit. Unde aţi învăţat-o?
- In Avila, răspunse Delaura.
- Sunteţi cu atât mai vrednic de laudă, spuse Abrenuncio. II pofti să-şi scoată sutana şi sandalele, le puse să se
usuce şi-i dădu să se acopere cu pelerina lui de libert peste pantalonii plini de noroi. Ii scoase apoi plasturele şi-1 aruncă la coşul de gunoi:
- Singurul cusur al acestui ochi e că vede mai mult decât se cuvine, spuse.
Delaura era fascinat de cantitatea cărţilor îngrămădite în salon. Abrenuncio îşi dădu seama şi-1 conduse în farmacie, unde erau încă şi mai multe, în rafturi înalte până-n tavan.
- Sfinte Dumnezeule! exclamă Delaura. Asta-i biblioteca lui Petrarca.
- Cu vreo două sute de cărţi în plus, spuse Abrenuncio. II lăsă să se uite în voie. Erau acolo exemplare unice
pentru care în Spania te putea paşte închisoarea. Delaura le recunoscu, le răsfoi cu desfătare şi le puse la loc în rafturi cu durere-n suflet. La loc de cinste, alături de veşnicul Fray Gerundio, dădu peste Voltaire complet în franceză şi o traducere în latină a Scrisorilor filosofice.
- Voltaire în latină e aproape o erezie, spuse în glumă. Abrenuncio îi povesti că era o tălmăcire a unui călugăr
din Coimbra, care-şi permitea luxul de a face cărţi rare pentru delectarea pelerinilor. In vreme de Delaura o răsfoia, medicul îl întrebă dacă îi era cunoscută franceza.
- N-o vorbesc, dar o citesc, răspunse Delaura în latină. Şi adăugă, fără falsă pudoare: Şi pe deasupra greaca, engleza, italiana, portugheza şi puţină germană.
- Vă întreb din pricina a ceea ce aţi spus despre Voltaire, spuse Abrenuncio. Este o proză perfectă.
- Şi cea care ne doare cel mai tare, zise Delaura. Păcat că e de un francez.
- Spuneţi asta fiindcă sunteţi spaniol, replică Abrenuncio.
- La vârsta mea, şi cu atâta sânge amestecat, nu mai ştiu prea bine ce anume sunt, răspunse Delaura. Nici cine sunt.
- Nimeni n-o ştie pe meleagurile astea, spuse Abrenuncio. Şi cred c-ar fi nevoie de veacuri ca s-o afle.
Delaura stătea de vorbă fără a înceta să cerceteze biblioteca. Pe neaşteptate, cum i se întâmpla adesea, îi veni în minte cartea confiscată de rectorul de la seminar, pe vremea când avea doisprezece ani, şi din care nu-şi mai amintea decât un episod pe care-1 tot repetase în cursul vieţii celor care l-ar fi putut ajuta.
