Mai există un aspect atunci când consolezi un angajat sau un coleg de muncă în urma unui deces. Ce poţi spune la câteva luni după tristul eveniment, când subalternul tău sau colegul continuă să aibă dificultăţi în a accepta pierderea unui prieten sau a unei rude? Mai mulţi oameni au pus această întrebare, constatând că nu ştiau ce să-i spună unui coleg care, după pierderea suferită, se plângea că munca lui nu i se mai pare acum atât de importantă. O asemenea atitudine te poate irita, mai ales când sunt o mulţime de treburi de făcut. Totuşi, dacă te opreşti câteva clipe, s-ar putea să înţelegi faptul că moartea respectivă îl determină pe colegul tău să-şi pună întrebarea: „Ce anume este cu adevărat important în viaţa mea?"
Oamenii care jelesc pierderea cuiva s-ar putea să aibă senzaţia că viaţa lor nu înseamnă mare lucru. S-ar putea să auzi cu această ocazie şi despre visuri a căror realizare a fost veşnic amânată sau la care ei au renunţat cu totul. Moment în care ai putea să le reaminteşti cu gentileţe, fără a încerca să-i convingi, de lucrurile pe care tu consideri că ei le-au făcut şi au contat mult pentru ei înşişi, pentru alţii sau pentru firmă. Este un lucru normal, care face parte din procesul de exprimare a suferinţei noastre, ca moartea cuiva să ne determine să ne gândim la ce vrem să facem cu restul zilelor pe care le mai avem de trăit.
Doliul nu se termină la comandă. Va trebui să pui în balanţă necesităţile firmei tale cu cele ale angajatului tău şi să încerci să le echilibrezi cât mai bine. Dacă ai sentimentul că atitudinea de tip „nimic nu mai contează acum" a început să compromită performanţa unui angajat, poate ar fi cazul să iei în considerare ideea restructurăriitemporare a responsabilităţilor sale. I-ai putea sugera sa-şi ia o pauză de la serviciu, pentru a reflecta dacă doreşte să aducă unele schimbări semnificative în viaţa lui. Ori poate că firma ta are o politică de concediu prelungit, care să fie mai adecvată situaţiei.
Putem comite greşeala de a considera că, după o oarecare perioadă de timp, omul ar trebui „să treacă peste" moartea unei persoane dragi. Dar fiecare dintre noi are propriul mod de-a aborda ideea morţii. Moartea unui prieten ne poate afecta chiar mai mult decât moartea unui părinte. Pot să treacă săptămâni ori chiar luni de zile până ce întrebarea „Eu ce fac cu viaţa mea?" începe să ne încolţească în minte. Ajutându-i pe angajaţii în doliu să-şi restructureze temporar sarcinile de serviciu, le demonstrezi voinţa ta de a întreţine un climat sănătos la locul de muncă, unde necazurile personale nu sunt ascunse sub preş sau fac subiect de bârfă pe la colţuri. Oricare dintre noi se poate trezi în locul lor într-o bună zi, incapabili să ne concentrăm pe munca noastră, în timp ce ne străduim să privim drept în faţă lucrurile importante din viaţă. Nu ne rămâne decât să sperăm că, dacă nu suntem conştienţi de felul în care durerea noastră continuă să-i afecteze pe ceilalţi, şeful nostru sau un coleg va arăta destulă compasiune încât să ne ajute să ne regăsim busola.
