Dochin este pus astfel în situaţia de a-şi spune părerea despre o carte pe care nu o cunoaşte, deşi e convins că este autorul ei. Spre deosebire de Rollo Martins, care ştia că nu vorbeşte despre acelaşi autor ca şi auditorii conferinţei sale, Dochin nu e conştient că participă la un dialog al surzilor, căci Gastinel face tot posibilul (are grijă inclusiv să nu-i dea un exemplar din cartea lui) pentru a-1 împiedica să descopere că Java neagră nu este de fapt Java neagră.
Pentru Gastinel - care a citit cartea, dar se confruntă cu necesitatea absolută de a-1 împiedica pe Dochin să fie prea explicit, de teamă ca acesta să nu descopere, din reacţiile prezentatorului, că manuscrisul a fost înlocuit cu un altul -, e într-adevăr esenţial ca tot ceea ce se spune în emisiune să fie cât mai ambiguu cu putinţă, una dintre soluţii constând în a vorbi despre altceva decât despre text, adică despre autori sau despre următorul volum.
O altă posibilitate de care se foloseşte Gastinel constă în a face în aşa fel încât conversaţia să nu se refere decât la acele superficiale elemente comune ale celor două cărţi. Aşa se întâmplă cu perioada Ocupaţiei, care serveşte drept fundal celor două lucrări, precum şi cu cele două personaje-copii, Max şi Mimile,pe care Celine a avut grijă să le lase în propria-i versiune a romanului Java neagră:
[prezentatorul] vru să facă o nouă tentativă: era clar că ardea de nerăbdare să vorbească despre roman. Gastinel i-o tăie scurt, apoi consimţi totuşi, nu înainte de a scoate un oftat ce-ţi rupea inima, să spună două-trei cuvinte despre carte. [...] Au căzut aşadar de acord să spună două-trei lucruri neînsemnate, prea puţin compromiţătoare - mereu această grijă maniacală de a nu dezvălui intriga - despre Max şi Mimile, după care autorul obez orienta conversaţia, cu autoritate, de parcă el ar fi fost animatorul acelei minidez-bateri, către Ocupaţia din Paris în general, către razii, raţionalizări, cozile de la băcăniile sărăcăcioase, interdicţiile de circulaţie după o anumită oră, listele cu ostatici afişate pe ziduri, denunţurile anonime şi toată litania de mizerii cotidiene din acei patru ani interminabili. De altfel, nu vorbeau ca să se afle în treabă, pentru că această ambianţă lugubră şi opresivă era fundalul omniprezent al romanului1.
