N. Cartojan

Este fiul lui Anghel Cartojan şi al Mariei (n. Petrescu). A fost bursier la Liceul „Sfântu Sava” din Bucureşti. Îl întâlneşte pe profesorul Ion Bianu, care preda în ciclu secundar, iar această şansă îi va modifica destinul. Se înscrie în anul 1902 la Facultatea de Litere unde îi va avea profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga şi Ion Bianu, ajuns între timp profesor universitar. Ultimul îl va angaja după absolvirea facultăţii la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A fost profesor de limbă şi literatură română la Şcoala Comercială din Giurgiu şi la Gimnaziul Ion Maiorescu din acelaşi oraş, din 1907 pînă în timpul Primului Război Mondial. După declanşarea acestuia, se va muta în Bucureşti, la liceele Matei Basarab şi Gheorghe Lazăr. Apoi va fi profesor la Seminarul Central şi la Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. Timp de doi ani, între 1 octombrie 1912 şi 1 septembrie 1913, 1 noiembrie 1913 şi 1 februarie 1914, îşi va întrerupe activitatea de dascăl pentru a urma cursuri de specilizare la Universitatea din Berlin. Îşi ia examenul de docenţă la Catedra de istorie a literaturii române în 1921 sub conducerea lui Ion Bianu. Va fi pe rând asistent, din 1923 conferenţiar. Din 1930 devine profesor titular al Facultăţii de Litere din Bucureşti, ocupând chiar catedra magistrului său, Ion Bianu.

A fost cel mai aplicat exeget al cărţilor populare , acoperind în studiile consacrate acestora originile, motivele, temele, filiaţia, circulaţia, mediile sociale de receptare în Europa şi Peninsula Balcanică.

Ca membru al Comisiei Internaţionale de Istorie Literară Modernă din Paris, a colaborat la realizarea unui Repertoriu cronologic al literaturilor moderne (Répertoire chronologique des littératures modernes, 1935), coordonat de Paul van Tieghem.