Florence se apropie de mine şi am senzaţia clară că, prin această mişcare, pătrundem într-un alt spaţiu. Deşertul lui Emilie nu mai există, a fost măturat de un val de speranţă, este timpul să se sădească un zâmbet, un plan, o dorinţă pură a sufletului Universului, e timpul unei convingeri absolute cu privire la ceea ce trebuie să fie.
Trei paşi în lumină şi... suntem din nou în preeria de la începutul întâlnirilor noastre, mergând prin ierburile ei nebune. In depărate, aceiaşi cai care zburdă liber.
-Adopţia? O, pot exista o sută de mii de motive diferite pentru o adopţie. Dar, principalul este să nu încerci prin asta, în mod sistematic, să „îndrepţi" o greşeală din trecut, sau să ştergi o veche vinovăţie. Nu, nu... Doar iubire... pe gratis... există şi aşa ceva! Din fericire, nu acţionăm decât printr-un fel de a da socoteală aici sau „în Ceruri".
- Printre prietenii şi familia mea din această lume, sunt numeroşi cei care mi-au spus că-şi amintesc ceva legat de adopţie. De fapt, mi s-a spus că nu există nici o fiinţă umană care să nu fi cunoscut asta, fiind pe rând atât părinte cât şi copil. Această mişcare a unei inimi spre inima altcuiva, chemarea sufletului spre Forţa Vieţii este, pur şi simplu, o cale de a învăţa Iubirea. Este una dintre cele mai nobile forme de împletire a Umanului cu partea cea mai universală a Divinului.
Este adevărat că, în cea mai mare parte a cazurilor de adopţie, se vorbeşte despre regăsire... dar regăsirea, în sensul de ajutor, nu presupune, în mod necesar, povestea unei vechi datorii. Regăsirea reprezintă, de asemenea, o dorinţă de progres, pe care şi-o stimulează reciproc două, trei sau chiar mai multe suflete. Uneori este un adevărat tur de forţă care pune la încercare rezistenţa unei inimi, obligând-o să-şi întărească voinţa şi să se auto depăşească. Dar, dincolo de toate astea, când mergem în întâmpinarea cuiva despre care nu ştim nimic sau aproape nimic, ne îndreptăm spre noi înşine, în primul rând pentru a da deoparte propriile bariere şi apoi pentru a admite că acestea nu mai există. De fapt, pe noi înşine ne căutăm şi ne chemăm cu disperare prin intermediul acestui altcineva pe care vrem să îl iubim... fie că e un copil pe care să-1 purtăm în pântece ori să-1 adoptăm, fie că este vorba despre un adult pe care să-1 ocrotim.
Cine decide toate astea, Florence? Explicaţia ta este idilică, dar ştii foarte bine că lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa de simplu. Există adopţii extrem de laborioase şi chiar dureroase în mişcarea de viaţă pe care o implică. Personal, nu sunt aşa de sigur că sufletele se aleg întotdeauna reciproc, aşa cum spui tu...
în faţa mea, Florence nu mai păşeşte prin iarbă. Se întoarce spre mine şi clatină din cap, cu un zâmbet aprobator şi uşor amuzat.
- Ai dreptate, spune ea. Recunosc, am vrut să-ţi vorbesc doar despre generalităţi frumoase. Evident, acest ideal nu e valabil pentru toată lumea. Ştiu că este imposibil să negăm existenţa unor relaţii conflictuale între anumiţi părinţi şi copiii lor adoptaţi. Totuşi, această tensiune care apare uneori între fiinţe nu presupune neapărat existenţa unui vechi război căruia trebuie să i se pună capăt. Adesea, este pur şi simplu dovada unei răni rebele a copilului adoptat în faţa vieţii - o plagă ce nu e rezultatul unui trecut comun cu noii săi părinţi.
Când începem să simţim compasiune şi vrem să facem din ea axa principală a existenţei noastre, putem opta pentru a primi cu braţele deschise pe cineva grav rănit de viaţă, care aşteaptă undeva, eventual undeva foarte departe, într-o altă ţară.
Cine decide cu privire la toate astea? O parte din noi, desigur, aşa cum am mai spus. Şi să nu uităm că o altă parte din fiinţa noastră poate fi, în unele cazuri, obligată să accepte.
