Barbu Stefanescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti, d. 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, Bucureşti, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ştefan „căruţă-goală“, pe numele adevărat Ştefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureştilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruţaş de grâne pe traseul Bucureşti-Giurgiu şi „staroste al cărăuşilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă şi M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcaşi, de pe moşia familiei Filipescu“. Primii ani de viaţă şi-i petrece în uliţa Vergului, în tovărăşia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc şi acum aminte (aş fi mulţumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agăţam de scurteica lui lungă şi îmblănită cu mârsă neagră şi-l linguşeam şi-l mângâiam pe obraji şi pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruţă“ - şi a poveştilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor ...“

Părinţii îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l înveţe slovele noi şi să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Şcoala de Băieţi Nr. 4, unde îl are învăţător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Şcoala Domnească, pentru clasele a III-a şi a IV-a. Studiază cu învăţătorii E. Becarian şi Ion Vucitescu, în condiţiile de rigoare ale internatului şi ale şcolii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ştefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează şi primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Prezentând o anumită tipologie şi morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri şi de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalităţile artistice folosite, în lumea Paraziţilor este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă şi apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică şi arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiţie a nuvelisticii româneşti înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilaţii între diversele curente şi metode literare.

Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinităţi cu proza romantică eminesciană, pe care, parţial, o şi cultivă în Sultănica şi Linişte.

După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaşte mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert şi mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidenţieze mai bine mijloacele de observaţie şi investigare a vieţii sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficienţa critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic şi la viaţa biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi şi Paraziţii.

Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele şi povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziţii).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în acelaşi timp o proză realistă a observaţiei vieţii, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunţare la formele idilice ale existenţei. Delavrancea respinge „naivităţile romantice“, în numele unei preferinţe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creaţiei sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare preţuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, faţă de ţăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginaţia sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepţie la Academie şi în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate şi fantezie, prin bogăţia problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezenţe literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.