Hans Christian Andersen

Hans Christian Andersen (n. 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca - d. 4 august 1875, Copenhaga) a fost scriitor şi poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără „Crăiasa zăpezilor”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” şi „Răţuşca cea urâtă”. În timpul vieţii Andersen a fost celebrat de regalitate şi aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi şi continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.

Hans Christian Andersen a fost scriitor şi poet, rămânând celebru în special pentru poveştile sale. El s-a născut la Odense, Danemarca, marţi, 2 aprilie 1805. Cele mai multe surse englezeşti, germane şi franceze folosesc numele întreg (Hans Christian Andersen), însă în Danemarca şi restul Scandinaviei el este cunoscut ca H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradiţional danez şi este folosit ca şi un singur nume, deşi, la origine, a reprezentat o combinaţie de două nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume şi în câteva altele, doar iniţialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, şi conform specialiştilor de la Centrul Hans Christian Andresen, bunica pe linie paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum, cercetările arată că aceste poveşti sunt nefondate.

Familia, după cât se pare, avea ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce priveşte munca la curte. Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca, susţinută şi de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul Andersen şi a plătit pentru educaţia lui. Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate opţiunile au fost explorate în determinarea moştenirii lui Andersen. De mic copil Andersen a dovedit o inteligenţă şi o imaginaţie sclipitoare, o trăsătură încurajată de îngăduinţa părinţilor şi de superstiţia mamei lui. El şi-a construit un mic teatru de jucărie şi stătea acasă făcând haine pentru păpuşile lui, şi citea toate piesele care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg şi William Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare şi le recita folosindu-şi păpuşile de lemn drept actori.S-a stins din viata la 70 ani pe 4 august 1875.
În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată „O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 şi 1829”. În aceeaşi perioadă el a publicat atât o farsă, cât şi o colecţie de poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de călătorie din partea regelui, făcând astfel unul dintre primele sale lungi călătorii prin Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris „Agnete şi tritonul” iar în octombrie 1834 el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, „Improvizatorul”, a fost publicat la începutul anului 1835 şi a devenit un succes imediat.

În cursul anului 1835 Andersen a publicat primul fascicul al Poveştilor (daneză: Eventyr) sale care vor deveni nemuritoare. Mai multe poveşti care au completat primul volum au fost publicate în 1836 şi 1837. Valoarea acestor poveşti nu a fost recunoscută imediat, şi s-au vândut cu greu. În acelaşi timp Andersen se bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeaşi perioadă:
După o vizită în Suedia în 1837, Andersen a fost inspirat de zona scandinavă şi s-a dedicat scrierii unui poem în care să prezinte sentimentele de înrudire dintre suedezi, danezi şi norvegieni. În iulie 1839, în timpul unei vizite pe insula Funen el a scris textul poemului „Jeg er en Skandinav” (Eu sunt un scandinav). În acest poem Andersen a surprins „frumuseţea spiritului nordic şi felul cum cele trei naţiuni surori s-au dezvoltat gradat împreună” ca parte a unui imn naţional. Compozitorul Otto Lindblad a transpus acest poem în muzică şi compoziţia a fost publicată în ianuarie 1840. Popularitatea ei a ajuns la apogeu în 1845, după care a fost adesea cântată. Faima poveştilor sale a crescut constant; o a doua serie a început în 1838 şi o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deşi Danemarca încă rămânea sceptică.

În 1851 el a publicat cu mare fast în Suedia, un volum cu schiţe de călătorie. Un călător împătimit, Andersen a mai publicat şi alte jurnale mai lungi de călătorie: „Imaginile posomorâte ale unei călătorii la Harz”, „Bazarul unui poet”, „În Spania”, „O vizită în Portugalia în 1866” etc. Ultima carte descrie vizita lui în Portugalia la cei doi portughezi Jorge şi Jose O’Neill, care îi fuseseră prieteni în anii 1820, pe când aceştia locuiau în Copenhaga. În jurnalele sale de călătorie, Andersen a ţinut cont de convenţiile contemporane despre scrierile de călătorie, dar a dezvoltat întotdeauna specia în aşa fel încât să i se potrivească propriilor intenţii. Fiecare dintre jurnalele sale combină prezentările documentare şi descriptive ale locurilor pe care le-a văzut cu digresiuni filozofice asupra unor subiecte cum ar fi statutul unui autor, imortalitatea şi natura ficţiunii în raportul literar de călătorie. Unele jurnale, cum ar fi „În Suedia”, conţin chiar şi poveşti. În anii 1840 atenţia lui Andersen s-a reîntors spre scenă, dar fără succes. Cu toate acestea, geniul său a fost dovedit în miscelanea „Cartea cu chipuri si fãrã chipuri” (1840).

Faima poveştilor sale crescuse simţitor; începând o a doua serie în 1838 şiu o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deşi ţara sa de origine, Danemarca încă dovedea o oarecare rezistenţă la pretenţiile lui.

În iunie 1847 Andersen a făcut prima sa vizită în Anglia şi s-a bucurat de un succes social triumfal în timpul verii. Contesa de Blessington l-a invitat la petrecerile sale unde se puteau întâlni intelectualii şi oamenii faimoşi. La o astfel de petrecere l-a întâlnit pentru prima dată pe Charles Dickens.

Andersen a considerat această întâlnire drept un mare privilegiu, deoarece Dickens era pe atunci cel mai mare scriitor englez în viaţă. Zece ani mai târziu Andersen a vizitat din nou Anglia, dar de data aceasta avea ca scop să-l viziteze direct pe Dickens. El a stat la Dickens cinci săptămâni, fără a părea să fie conştient de intenţia lui Dickens de a-l determina să plece. După această vizită corespondenţa dintre cei doi s-a întrerupt la alegerea lui Dickens, Andersen neînţelegând niciodată ce s-a întamplat.