O vreme, îţi vei mai păstra, pentru mine, aura de fantasmă numărul unu.
Nu reuşesc. Prea ai ocupat un loc uriaş. Bănuiesc că trebuie să duc experimentul până la capăt. Este o problemă de coerenţă. Nu mă pot recunoaşte învinsă numai fiindcă cea dintâi fază a cercetărilor, primare mai degrabă, a eşuat. Sigur, numărul de telefon nu aduce nimic nou. Eu mi te închipui mort, expatriat, angajat în Legiunea Străină, iar tu poate că pur şi simplu ai schimbat operatorul de telefonie. Nu neapărat adresa. Trei staţii de tren urban, chiar nu înseamnă o probă de netrecut. Este foarte important pentru mine ca să mă asigur că nu mai am nici o modalitate de a te contacta. în felul acesta pot da pagina, cum se zice. Dacă tot acolo locuieşti, în nici un caz nu vreau să îţi sun la uşă, ar fi absurd. Ca să-ţi spun ce, dacă aş face-o? Bună ziua, nu vreau decât să termini ce-ai început acum şaptesprezece ani?
Ţi-aş putea citi. Ideea mă distrează. Nu sunt însă la fel de sigură că şi ţie ţi-ar plăcea.
Uite, cobor din tren. Caut strada pe planul din afara gării. Nu figurează, ceea ce presupune o anumită distanţă de parcurs, prea lungă pentru pantofii mei. Fac analiza autobuzelor şi găsesc unul care merge pe la tine prin cartier. Aventura mi se pare totuşi exaltantă. Sunt convinsă că va fi necesar să cheltui o energie considerabilă în vederea unui rezultat mai mult decât nesigur, dar asta mă amuză. Localizez casa în care ai stat cel puţin câteva luni. Sunt gata să mă lansez într-o anchetă printre vecini, ca în timpurile bune de demult, când faptul divers îmi acaparase viaţa. Pentru a pătrunde pe uşa de sticlă, există un cod. Dincolo de uşă, pe perete, zăresc interfonul. Numele se văd din stradă. în orice caz, e şi al tău. Câteva clipe, rămân buimacă în faţa uşii închise. Trăieşti. Aici locuieşti. Citindu-ţi numele simt un uşor şoc, care îmi anulează sentimentul victoriei. Din contră. Sunt pierdută. Eram pregătită pentru o nouă decepţie, nu pentru cele patru litere scrise pe banda îngustă de hârtie. Care se dovedesc perturbatoare. Trebuie să stau să mă gândesc.
Mă arunc în barul de lângă imobilul în care locuieşti. Fumul de ţigară pluteşte gros, pe podeaua murdară zac mototolite buletine ale Pariului Mutual Urban de la cursele hipice, ca să nu mai pun la socoteală vagul iz de canal. înăuntru nu se află decât bărbaţi, în majoritate nişte bătrâni arabi pa-riori cu ochii aţintiţi la ecranul televizorului, în aşteptarea rezultatelor ultimei curse. M-am aşezat la fereastră, indiferentă la privirile lor piezişe, ca şi cum prezenţa mea de tânără orăşeancă blondă ar fi fost cel mai normal fapt în acel sanctuar masculin. Făceam adesea asemenea lucru pe vremea când îmi lucram reportajele, când într-un ceas trebuia să dictez textul pe care trebuia să-1 scriu de urgenţă pe un colţ de masă.
