Lao Tzu nu pare să fie un om credincios în sensul obişnuit. Este mai mult asemenea unui poet, asemenea unui muzician, asemenea unui artist, a unui creator şi nu asemenea unui teolog, preot, predicator, filozof. Este atât de obişnuit, încât nu-ţi poţi da seama că este credincios. Insă, într-adevăr, a fi credincios înseamnă a fi atât de extraordinar de obişnuit în viaţă, încât partea să nu fie împotriva întregului, ci partea să curgă laolaltă cu întregul.
A fi credincios nu înseamnă să fii despărţit de curgere. A fi lipsit de credinţă înseamnă să judeci cu propria ta minte, într-un efort de a învinge, de a cuceri, de a ajunge undeva. Dacă ai un scop, înseamnă că eşti necredincios. Dacă te gândeşti la ziua de mâine, înseamnă că deja ai ratat religia. Religia nu are viitor. De aceea Iisus spune să nu te gândeşti la ziua de mâine; priveşte narcisele de pe câmp, înfloresc acum. Tot ceea ce există, există acum; tot ceea ce este viu este viu acum. Clipa aceasta este singura clipă, singura eternitate.
Există două posibilităţi. Poţi lupta cu viaţa, poţi avea propriile scopuri private împotriva celor ale vieţii - şi toate scopurile sunt private, toate scopurile sunt personale, tu încerci să impui vieţii un tipar, ceva al tău; încerci să tragi viaţa să te urmeze ea pe tine, iar tu nu eşti decât o mică parte a ei, infinitezimală, atât de mică, atomică, şi încerci să tragi tot universul după tine. Este sigur că vei fi înfrânt. Este sigur că îţi vei pierde graţia, este sigur că vei deveni dur. Lupta creează duritate. Gândeşte-te numai la luptă şi eşti cuprins de o duritate subtilă; gândeşte-te numai la rezistenţă şi în jurul tău va apărea un scut care te va înveli exact asemenea unui cocon.
însăşi ideea că ai anumite scopuri te face o insulă, nu mai faci parte din vastul continent al vieţii. Iar atunci când eşti despărţit de viaţă, eştiasemenea unui copac care este despărţit de pământ. Poate să mai trăiască puţin pe seama hranei dinainte, dar, în realitate, moare. Copacul are nevoie de rădăcini, copacul are nevoie să se afle în pământ, unit cu el, parte a lui.
Tu ai nevoie să fii unit cu continentul vieţii, să fii parte din el, înrădăcinat în el. Când eşti înrădăcinat în viaţă, eşti suplu, deoarece nu te temi. Frica provoacă duritate. Frica dă naştere ideii de securitate, frica provoacă ideea de a te proteja. Şi nimic nu ucide asemenea fricii, deoarece prin însăşi ideea de frică eşti despărţit de pământ, eşti dezrădăcinat. Şi atunci trăieşti în trecut - de aceea te gândeşti atât de mult la trecut. Nu este doar o coincidenţă. Mintea se gândeşte în permanenţă fie la trecut, fie la viitor. De ce să te gândeşti atât de mult la trecut? Ce s-a dus, s-a dus! Nu mai poate să fie recuperat. Trecutul este mort! De ce continui să te gândeşti la trecut, care nu mai e şi în legătură cu care nu se mai poate face nimic? Nu îl poţi trăi, nu mai poţi să te afli în el, însă poate să-ţi distrugă momentul prezent. Trebuie să existe o cauză foarte adânc înrădăcinată pentru asta - cauza adânc înrădăcinată este aceea că lupţi împotriva întregului. Când lupţi împotriva întregului, când lupţi împotriva fluviului vieţii, eşti dezrădăcinat. Ai devenit minuscul, un fenomen încapsulat, închis în tine însuţi. Ai devenit un individ, nu mai eşti parte a existenţei, a universului aflat în expansiune, al vastităţii. Nu, nu mai eşti parte a lui, trebuie să trăieşti asemenea unui mizer, din hrana trecută. Acesta este motivul pentru care mintea continuă să se gândească la trecut.
Şi trebuie să te smulgi cumva, pentru a fi gata de luptă - acesta este motivul pentru care te gândeşti încontinuu la viitor. Viitorul îţi dă speranţă, trecutul te hrăneşte şi exact între cele două se află eternitatea, exact viaţa care îţi lipseşte. între trecut şi viitor, mori, nu trăieşti.
Mai există un mod de a fi - realmente singurul mod de a fi, deoarece acest mod nu este modul de a fi. Modul luptei nu este un mod de a fi.
Celălalt mod este să curgi cu fluviul. Să curgi odată cu el, astfel încât nici măcar să nu simţi că eşti despărţit de el - că sunteţi separaţi şi că te mişti odată cu el. Nu, devii parte a lui şi nu numai parte, eşti scufundat în el, ai devenit râul, nu mai există nici o separare. Când nu lupţi, devii viaţa. Când nu lupţi, ai devenit vastitatea, infinitul. Când nu lupţi, această stare, în Orient, a fost cunoscută sub numele de capitulare; încredere, ceea ce noi am numit, încrederea în viaţă.
