A decorat toată camera ca o creşă, pentru Dumnezeu! Iar cel mai îngrozitor este Sigfrid însuşi. De data asta mă pune la-ncercare cu un surogat matern. Stă lângă mine, pe saltea, o păpuşă mare cât un om, caldă, moale, făcută din ceva ca un prosop de baie umplut cu burete. Este plăcută, însă...
- Cred că n-aş dori să mă tratezi ca pe-un copil, mormăi eu înăbuşit, deoarece mi-am înfundat faţa în prosop.
- Relaxează-te, Robbie. Totul este în regulă.
- Pe mă-ta e-n regulă! Face o pauză, apoi îmi reaminteşte:
- îmi povesteai despre visul tău.
- Mmmm...
- Pardon?
- Vreau să spun că n-am chef să vorbesc despre el. Totuşi, adaug iute, desprinzându-mi gura de peprosop, aş putea face şi ce vrei tu. Parcă era despre Sylvia...
- Parcă, Robbie?
- Păi nu semăna exact cu ea. Mai degrabă... nu ştiu, cred că era cineva mai în vârstă. Nu m-am gândit la Sylvia de ani de zile. Eram amândoi puşti...
- Te rog, continuă, rosteşte el după un timp.
II cuprind în braţe şi privesc destul de încântat pereţii acoperiţi cu afişe de circ cu animale şi clovni. Nu seamănă deloc cu dormitoarele în care mi-am petrecut copilăria, dar Sigfrid ştie deja destule despre mine; nu-i nevoie să-i mai spun şi asta.
- Visul, Robbie?
- Visam că munceam în mine. Totuşi nu erau minele de hrană. Semăna mai degrabă, aş zice, cu interiorul unei Cinci - una dintre navele Porţii, ştii? Sylvia era într-un fel de tunel care se îndepărta.
- Tunelul se îndepărta?
- Hei, nu mă-mpinge în simbolism, Sigfrid. Am citit şi eu despre imaginile vaginale şi toate chestiile alea. Mă refeream la faptul că tunelul începea de la mine şi continua.
Ezit, apoi îi spun partea dură:
- Apoi tunelul s-a prăbuşit. Sylvia a fost prinsă. Mă scol în capul oaselor.
- Ceea ce-i imposibil, îi explic. Sfredeleşti tunelul doar pentru a plasa încărcături de explozibil care să disloce şisturile.
